Îmi tot amintesc de asfințiturile de soare din cetățile antice, pe unde-am călătorit, cu tradiții necunoscute înscrise pe pietrele negre ale greoaielor edificii… de răsăturile care tremurau deasupra unor câmpii inundate, mlăștinoase, umede cum e și aerul înainte să apună soarele…
Străzile strâmte ale cartierului în care locuiesc, unde orice se poate întâmpla, cuferele masive de prin încăperile îmbâcsite ale copilăriei… Copacul înflorit din fața ferestrei mele, sub clar de lună… Scrisoarea care poartă data celor dintâi iubiri… Mirosul de mucegai din odăile în care ne ținem trecutul… Vechea ta fotografie îngălbenită de timp, de care azi nimeni nu mai știe să se folosească… Febra din ceasul după-amiezilor încinse petrecute la fereastra tinereții noastre…

Nimeni pe drum… Somnul cu tresăriri, boala care atacă viile, dangătul clopotelor; tristețea claustrală de a trăi… Clipa binecuvântării primite din delicatele mâini ale părintelui… Mângâierea care niciodată nu sosește, piatra sângerie a inelului în semiobscuritate… Serbări de mărțișor fără pic de bucurie în suflet: frumusețea materială a florilor uscate, pasiuni romantice născute din ideea de a le avea, adierea vântului când se face noapte, pe cheiurile orașului cu răceala lor umedă… Toate mă amețesc, ca într-un dans al ielelor.

Mă rănește suprafața de un albastru profund a pasiunilor create în visurile mele. A mea este această paloare a lumii pe care am imaginat-o , plutind peste peisaje împădurite. Iar primăvara acestor ceruri neclintite, de care îmi amintesc, dar pe care nu le-am văzut niciodată împreună, mă neliniștesc… Uneori, mă apasă întreaga mea viață idealizată, toate visurile mele melancolice, (și falimentare), tot ceea ce-a fost al meu fără să-l fi avut vreodată, în azurul cerurilor mele interioare, în clipocitul vizual al fluviilor curgătoare din sufletul meu, în tihna vastă și neliniștită a lanurilor de pe câmpiile pe care le zăresc fără să le zăresc…

O cafea… visez la o cafea pe care să o bem, din nou,împreună, din aceeași cană, lăsându-ne pătrunși de aroma ei, cu ochii aproape închiși, în penumba cabanei, din vârful de munte, locul cel mai aproape de cer, unde am primit inelul… Nu-mi doresc nimic altceva de la viață decât această realitate și visurile mele… E puțin? Nu-mi dau seama. Cum aș putea eu să știu ce e mult și ce e puțin?

Afară este o noapte frumoasă de început de toamnă. Ce n-aș da să fiu o alta… Deschid fereastra. Totul în exterior este blând și suav, dar totuși mă rănește ca o durere incertă, ca o senzație vagă de nemulțumire. Iar apoi mai există încă un ultim lucru ce mă rănește, mă deșiră, îmi sângerează inima… De ce-ai plecat? Și odată cu tine, parcă toate rudele mele s-au îmbolnăvit, prea multă durere, bătrânețe, neputință, singurătate, deznădăjduire… Iar eu, singură, în această clipă, la această fereastră, în fața acestor lucruri triste, ar trebui să țin steagul, precum personajele istorice dintr-un tablou – și nu sunt, nu sunt nici măcar asta…

Treacă, deci, această clipă, șteargă-se… Încep să mă rog, Doamne ajută-ne, fie-ți milă de noi, toți… Trimite lumină, pace, trimite-ne frumoasa primăvară, mereu verde, cu parfum de liliac, să vină, să se abată peste toate, să nu mai plece niciodată…

Emilia Neacșu