Tocmai mă gândeam: câte straturi suprapuse pe o mare adâncime zac în noi?
Mă vreau pe mine altfel, fără însă a pierde feminitatea pe care o consider o condiţie sine-qua-non, dar să lăsăm aceasta pentru o teză de disertație.

E ora confidenţelor. Setea de tine. Dorul după tine. Te aştept. Te iubesc adânc ca şi cum am continua ce a fost, dar mai bine. Niciodată n-am fost mai împreună ca acum. Te iau cu mine oriunde şi oricând. Sufletul meu cântă un cântec pe care inima mea l-a învăţat târziu, când la un moment dat am descoperit o idee ce plutea dans un fatras de folies superficielles – într-o harababură de nebunii superficiale…
 
Nu pot trăi fără iubire, ea fiind aerul în care focul meu arde existând. Epistolele scrise și netrimise mă ţin parcă în ambra iubirii ca un prizonier fericit, însă numai prizonierii iubirii pot fi mulţumiţi, nu-i așa? Mi-ar fi plăcut să fac muzică, acum nici nu mai suport să ascult, de aceea m-am apucat de scris și rescris potrete…

Iată, Femeia născută de mine! 
Apare în cadrul uşii, frumoasă, cu o aură romantică. Culorile hainelor ei mă inspiră întotdeauna. Are un aer dulce, vulnerabil, dar numai aparent. În realitate este o fire puternică, foarte hotărâtă, cu un simţ admirabil al libertăţii. Iubeşte bucuria clipei, ca şi filozofii subtili, orientali. Văd bunătatea pe faţa ei frumoasă, semnul că este privilegiată încă…
 
Şi din nou întrebarea: Cine este? Trăieşte în gând cu cei iubiţi, cu cei pierduţi, poate, în solitudine. Vocea ei bună mângâie singurătatea de nevindecat. O singurătate tipică peisajului nordic, hibernal, în care distanţele se măresc parcă pe măsură ce oamenii încearcă să se apropie de ea. O femeie loială sieşi, iubitului, familiei şi tuturor. O fiinţă atât de misterios alcătuită, severă cu alţii şi mai ales cu sine.
 
E femeia care emană spirit prin pielea ei de catifea. O frumuseţe specială; veselă într-un fel aparte, cu tot corpul şi cu încă ceva nevăzut; melancolică, pe de altă parte, lăsându-ţi sentimentul cu vă cunoaşteţi dintotdeauna.
 
E femeia care îţi aduce în dar crini galbeni, frumoşi ca nişte vulpi tinere, arzători ca iubirea de artă şi filozofie. Femeia care-ţi vorbeşte cu inima, şoptindu-ţi în veghea nopţii şoaptele unei vieţi pe care nu o cunoaşte. Femeia care-ţi dă ora confidenţelor din toate timpurile, din toate locurile.

Femeia care aduce în dar sărutul ei de întoarcere, sărutul ei de împăcare. Când vezi dincolo de această imprecizie mari enigme de dezlegat… Regăsită o clipă, pierdută din nou în atâtea secrete şi mistere. Noaptea, ea e înveşmântată în farmec, ca o zeiţă albă încremenită în zăpadă, imagine veche de pe-o carte poştală de sărbători.
 
O dată-n an, într-o seară specială de iarnă poartă o rochie neagră, cu un guler răsfrânt, fără decolteu, în jurul mijlocului un cordon roşu… O rochie de seară cu braţele goale, o rochie pe care s-o audă foşnind în mers, ca într-un dans.. Cu ea viaţa începe mereu. Şir de emoţii nevinovate şi floare de cireş!

Iată-mă, iubire!
Să-mi tac amintirile ar însemna o continuă zbatere în laţ… Intru în cuvinte pentru a iubi peste timp, prin timp, stau acolo cât mai mult, uitând lumea în care nicio stare pozitivă nu e stabilă. Cu tine, pentru tine, ies din tristețea despărțirii…

Ca un ecou, pe unde deosebite, vine întru mine răspunsul tău, pe care-l găzduiesc în suflet: ”Ți-aș cânta și eu un cântec de dor, și de bucurie. Mă auzi? Mă vezi? Îmi închipui căsuța noastră perfectă, cu o ordine de invidiat, și mai ales cu acea bibliotecă imensă. Te plimbi printre rândurile paginilor nescrise, pe deasupra tuturor, cu rochia ta neagră, lungă, cu mâinile goale și lungi, cât să ajungă până la mine. Șoldurile tale refac bucla infinitului. Mi-e dor de tine. Te iubesc.”

Neacșu Emilia