Anthony Gardner scrie că Ana Blandiana este una dintre cele mai respectate poete ale Europei şi un simbol al rezistenţei şi integrităţii într‑o ţară marcată de dictatură şi corupţie. El aminteşte că poeta avea doar 17 ani când volumul său de debut a fost interzis de regimul comunist, iar numele ei a devenit „numele unui duşman al poporului”.

Potrivit lui Gardner, Ana Blandiana şi‑a continuat activitatea sub un pseudonim, dar chiar şi aşa s‑a lovit de restricţii şi intimidări. Criticul relatează că anii de după debut au fost „poate cei mai grei” din viaţa poetei: exclusă de la facultate şi refuzată de editori, s‑a văzut nevoită să lucreze ca asistentă a unui pietrar şi s‑a întrebat adesea dacă poezia sa mai are vreun sens. Totuşi, după patru ani de tăcere, Blandiana a revenit şi a descris această reîntoarcere drept „aventura de a fi onest”.

Gardner menţionează că Ana Blandiana şi‑a construit întreaga carieră pe această rezistenţă şi pe credinţa că poezia şi cultura sunt mai importante decât frica şi minciuna. După căderea regimului Ceauşescu, Blandiana a devenit preşedinta Alianţei Civice şi a Organizaţiei PEN România şi a contribuit, alături de soţul ei, Romulus Rusan, la transformarea fostei Închisori Sighet într‑un muzeu şi memorial al victimelor comunismului.

Autorul articolului aminteşte şi de dezamăgirea poetei după 1989. Blandiana consideră că politicienii continuă „travestia nomenclaturii” şi că ameninţarea la adresa democraţiei şi a statului de drept vine astăzi şi din „corectitudinea politică” şi „cultura anulării”. Gardner o descrie drept o prezenţă puternică şi profund implicată, „un simbol al rezistenţei şi al luptei neîncetate de a rămâne onest”.

Anthony Gardner concluzionează că Ana Blandiana rămâne un reper al demnităţii şi al libertăţii de expresie şi că poezia ei, profund ancorată şi într‑o căutare spirituală intensă, vorbeşte şi astăzi cu forţa unei conştiinţe lucide şi neînfrânte.