Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter s-au reunit pentru prima dată în spectacolul „Mary Stuart”, un proiect care a marcat revenirea istorică a regizorului Andrei Șerban la Teatrul Național București, după trei decenii de absență. Montarea a devenit rapid unul dintre cele mai discutate evenimente teatrale ale stagiunii, atât prin forța distribuției, cât și prin tensiunea artistică imprimată de regizor.
Pentru Raluca Aprodu, rolul reginei Elisabeth a însemnat nu doar o provocare majoră, ci și o recunoaștere importantă: actrița a fost nominalizată la UNITER pentru Premiul UNITER la categoria Cea mai bună actriță în rol principal. Spectacolul a cumulat, în total, șapte nominalizări, confirmând impactul său în peisajul teatral românesc.
Dincolo de aplauze și distincții, cele trei actrițe vorbesc despre munca intensă din spatele producției, despre presiunea și vulnerabilitatea profesiei, dar și despre mentalitățile care marchează generația lor. Raluca Aprodu punctează una dintre temele sensibile ale prezentului: lipsa de sinceritate și presiunea imaginii publice. „Noi singuri ne facem rău unii altora, nefiind sinceri. «Bă, nu-mi e bine, nu te lua după ce vezi pe Instagram.» Asta e oroarea generației noastre”, afirmă actrița, referindu-se la distanța dintre realitatea personală și vitrina social media.
Pentru Ofelia Popii, proiectul „Mary Stuart” a însemnat și o schimbare majoră de parcurs profesional: mutarea de la Teatrul Național Radu Stanca Sibiu la Naționalul bucureștean. O tranziție simbolică, dar și practică, într-un moment de intensă expunere artistică.
La rândul său, Nicoleta Lefter, actriță angajată la Teatrul Odeon, a trăit spectacolul ca pe o dublă experiență: a doua colaborare cu TNB și, în plan personal, o perioadă profundă și intimă. În timpul reprezentațiilor, purta pe scenă o veste pe care publicul nu o cunoștea – o sarcină neașteptată, devenită pentru ea o „minune” tăcută, trăită între replici și aplauze.
„Mary Stuart” rămâne astfel nu doar o confruntare scenică între două regine, ci și un spațiu al vulnerabilității și al transformărilor personale. Dincolo de nominalizări și cronici, spectacolul vorbește despre forța interioară, despre confruntare și despre adevăr – pe scenă și în afara ei.