Lăcrămioara Văsuian Apostu, Focșani, Vrancea, România. Absolventă a facultății de Administrație publică-“Lucian Blaga”, Sibiu. Născută în comuna Negrilești, județul Vrancea. Între anii 1979-1985 am urmat cursurile școlii generale “Dumitru Pricop”, din localitatea Negrilești, localitate unde s-a născut și poetul Dumitru Pricop.
În 1985-1989 am fost elevă a colegiului „Valeriu D. Cotea” din municipiul Focșani, unde am început să cochetez din plin cu poezia. Aproape toți profesorii de Limba și literatura română de la acest liceu iubeau și aproape toți scriau literatură (Dumitru Pricop, Culiță Ioan Ușurelu, Alexandru Cucereanu, Valeriu Anghel). Printre cei care au răspuns la chemarea de a scrie am fost și eu. La colegiul “Valeriu D. Cotea” poezia era mereu la loc de cinste, iar noi, elevii, eram îndemnați să citim mult și să scriem în revista școlii, dar și în alte publicații din Vrancea. Iubesc toate genurile literare, scriu poezie și proză scurtă, din copilărie. Primul premiu l-am obținut pentru poezie în anul 1986, când un juriu format din scriitori vrânceni și prezidat de Ion Caramitru mi-a oferit “Premiul I”.
În anul 2017, la îndrumarea domnului profesor Culiță Ioan Ușurelu la editura “Salonul Literar” apare primul meu volum de versuri “Templul gândului”, urmat de alte cinci volume în următorii ani, dintre care trei volume dedicate celor mici. În 2018 la Festivalul Internațional “Vrancea Literară” am obținut Premiul I la Secțiunea “Literatură pentru copii”. De asemenea cochetez și cu poezia niponă, cu câteva apariții în antologii de haiku și gogyohka. În viitorul apropiat vor urma drumul tiparului alte două volume de poezie și o cărticică cu povești pentru copii.
Lumină
Împăienjeniți mi-s ochii
Căutând din greu odihna,
Ce-n adâncuri fară umbre,
Mă afundă bat-o vina!
Azi mi-s brațele amorțite,
De atâta însingurare,
Colcăie prin luturi apa,
Eu beau din a lor sudoare.
Colbul poartă-n mine urma
Cămătarilor de vise,
Ce-au acaparat la vrere
Din comorile-mi ascunse.
Neîndoielnic este timpul
Aciuat printre dorințe,
Depășind vămile vieții…
Mă scapă de neputințe!
Împăienjeniți mi-s ochii,
Permanent îi țin deschiși…
De-ntunericul ce adastă
Să nu poată fi învinși!
Cioburi
Frunze-n cioburi se răsfiră
Peste sufletul meu trist,
Numai toamna îmi inspiră
Al ei suflu optimist.
Ploi rebele seacă cerul
Și în gând mi se strecoară,
Se rostogolește iadul
Cu puterea-i mă doboară.
Peste ramuri dezgolite,
Trec privirile-mi deșarte
Văzând vrute și nevrute,
Prin oglinzi de ani gravate.
Cade frunza în derivă,
Timpul mă îmbracă-n ocru,
Parc-aș fi falsa-i relicvă
Pusă-n templul vieții sacru.
Adieri
Gânduri ce-abund’ a ploaie
Sub opaițul din ‘nalturi,
Liniștesc cea vâlvătaie
A invaziei de simțuri.
Și-un miros de viață coaptă
Urcă-n nările-mi deschise,
În urechi îmi scap-o șoaptă…
Dar ți-s buzele închise.
Aud picurii cum cântă,
Simfonii fără pereche
Și din ceruri orga sfântă
Ține ritmul ei de veghe.
Liniștea ce mă afundă
Într-un somn de toamnă rece,
Lasă visul să se ascundă
În a timpului matrice!