Raul Sebastian Baz, Ploiești, România. S-a născut la Sinaia în 1960. El este deopotrivă matematician, poet şi prozator. După absolvirea Facultăţii de Matematică, în 1985, şi-a început cariera de profesor, pe care o continuă și astăzi, chiar dacă viața l-a determinat să o întrerupă timp de mai bine de 20 de ani. A locuit în Sinaia, în Timișoara, în Hanovra. Actualmente este stabilit în Ploiești. Are o fiică, Maria, care locuiește în Elveția.

A debutat literar cu volumul Poveştile Mariei, publicat în 2010, carte urmată de volumele de poezie Arta însingurării (2014) – premiat de Revista Sintagme Literare, Cartea pedepsirii (2015) – premiul „Cartea anului 2015” al Asociaţiei Culturale Itaca din Dublin, Geometria tainică a infernului (2016), Cu faţa la pământ (2018) şi Numere prime (2019). Selecții din poeziile lui Raul Sebastian Baz au apărut în reviste și antologii din România și Australia.

Teamă

Te dai mare, bătrâne,
tot scrii despre moarte, o pui
să se cuibărească între sânii
iubitelor tale, o faci
să alunece lin, ca o luntre,
o-ndemni să picteze îngeraşi şi virgine
cu măseaua coasei
muiată-n sângele albastru al liliecilor,
o priveşti prin gaura cheii, îi dai
nume de păsări şi de meduze,
o scoţi din clepsidre şi o întinzi
pe pâine, ca untul.
Dar îţi e teamă, bătrâne
îţi tremură oasele şi tendoanele,
îţi clănţăne dinţii
şi-ţi dârdâie stomacul –
se simte în fiecare din cuvintele tale,
ce naiba…

Beţia

Îţi mai aduci aminte, prietene, ziua aceea
în care beţi şedeam amândoi, afundaţi în fotolii,
cu lacrimi de ciudă pe obraji şiroindu-ne
pentru că nu mai ştiam unde ne sunt praştiile
şi pantalonii cei scurţi cu buzunare la spate?
Mai ştii cum ne strigau de-afară băieţii
ca să plecăm mai repede spre Valea cu Brazi
şi de acolo mai sus, către Poiana Narciselor,
cea numai de noi şi de bătrânul
pădurar taciturn cunoscută?
„Dar haideţi odată, ce tot faceţi acolo?” strigau
„ce credeţi, că o să vă aşteptăm toată ziua?”
şi aruncau pietricele în geam
şi fluierau ascuţit cu două degete băgate în gură.
Dar noi nu ne puteam ridica, întindeam
mâinile către carafa cu vin şi mai turnam în pahare,
ne afundam mai adânc în fotolii şi închinam
în cinstea lor, a celor care nu puteau pleca nicăieri fără noi.
Îţi mai aduci, prietene, aminte
cum într-un glas ne imploram soţiile să lase
frământatul aluatului şi să ne caute
străvechii tenişi cu şireturi late, capcanele
pentru prins păsări rătăcite prin poienile inocenţei
şi destrămatele pe la umeri tricouri
cu Beatles, Pink Floyd, ori Santana?
Mai ştii cum se prefăceau că ne dau ascultare,
cum coborau în beci şi se urcau până în pod
şi cum veneau apoi să ne spună
că ceea ce căutăm noi nu poate fi găsit nicăieri
şi ne aduceau, ca să nu mai plângem în hohote,
dulceaţă de trandafiri, pandişpan şi cafele?
Ah, prietene, de vinul acela din nou îmi e sete…
şi iar mă cutreieră dorul de fluturi şi vrăbii.
How I wish, doar atât pot să spun printre lacrimi:
how I wish you were here!