“Mă numesc Dana Ioana Băicoianu dar mi-am semnat versurile Dana Ioana. Volume de autor: Visători treji, Editura Metafora, 2019; Idei falezeistice, Editura Liric Graph, 2019. Nu sunt o prefață. Nici o postfață. Sunt o interfață. Nu sunt un post-scriptum. Sunt o sinteză și chiar mai mult. Poate sunt doar fata cu ochii verzi născută din spuma mării. Sunt doar fata venită din întuneric. Și din întuneric, stelele mi-au aprins ochii. Îmi place albastru. Cifra 7. Lucrurile care curg firesc, natural. Diminețile. Marea. Începuturile. Alegerile conștiente făcute în deplină libertate. Să mă joc de-a cuvintele. Simplitatea. Emoțiile complete. Oamenii frumoși sunt cei care rămân. Oricând, oriunde, oricum. Și întotdeauna.

Cărțile îți dau posibilitatea de a evada din cotidian. Noi suntem cărți. Și eu. Și tu. Depinde doar de celălalt cum ne citește. Versul meu e ca fluturele liber, imperfect și instant, scăpat într-o eliberare de recunoaștere a unei valori sufletești. Aceste cuvinte sunt vii. Nu știu dacă sunt fericite sau nu, dar fără ele nu aș fi avut esență.”

Între perna mea și perna ta
E o distanță lungă
De o mie de sori
Între mâna mea și mâna ta
E o distanță mare
Atunci când ni le atingem
Din obișnuință doar
Între ochii mei și ochii tăi
E o mare extrem de întinsă
Atunci când intervine nepăsarea
Chiar dacă privim în aceeași direcție
Rămâne doar zâmbetul tău
Contopit cu zâmbetul meu
Și o poveste de dragoste
Scrisă în comun
Scrisă de amândoi
Ținându-ne mână în mână
Ochi în ochi
Pernă lângă pernă

Trecutul ireversibil transmis în culorile toamnei
Elimină forme de conștiință scăzute
Îmi arunc masca unui ego insignifiant
Urmărind bucățele de suflet rătăcite prin traume
Bucuria unor dimineți pictate cu rouă de suflet
Există între linii temporale recalibrând coduri de lumină
Suntem un conglomerat de amprente de suflet
Când aștept o noapte cu încă un răspuns la un colț de rai

Eu îți preling lacrima peste suspine curse spre infinit
Iar o paralelă strânsă-ntr-un vertical încrucișat cu un orizont spart în trei
Ne dă o viață-n fiecare zi
Noi dirijăm o simfonie în culori diamantate peste frecvența câmpului cuantic al inimii
Și ne interconectăm aleatoriu căutând lumină
Pot fi orice-mi doresc atunci când citesc visele ca un cântec nesfârșit
Decodând informații într-un neomenesc anormal
Încerc să câștig Timp
Pe cel de mâine, pe cel de mâine de după mâine
Ca o căutare continuă a ceva impalpabil
Urcând cu brațele pline de stele pe o scară neterminată în zbor

Scriu bombănit ca o jumătate de viețaș
Iar cuvintele încep să-mi tune pe masă
Ne pierdem plini de gravitație printr-un năvod de sentimente plăsmuite
Dar ne trezim amputați de dualitatea comună atunci când unicul se raportează la unic
Am fost ales să fiu turnat în forme și am o serie nouă de visuri
Când îndrăznesc să simt că pot vorbi
Am lacrimi în idei dar nu mă absolutizez într-o umbră de plumb
Și știu că lumea mea e făcută
Din mine
Din tine
Și din alții
Pe rând

Pictez cuvinte din puzzle-ul existenței mele
Și plec în trei dimensiuni și încă una
Un peisaj arctic verde deschide un ocean în timp real
Dar îmi văd de singurătate liniștit, nevinovat de lipsă
Admirând ghețarii alb-azurii sclipind în soarele nopții albe
Rup o frântură din realitate
Și transpun culorile în lumină atemporală prin coordonate de veșnicie
Noi străbatem infinitul ținând în pumni un dor nestins
Acolo unde, fără început și fără sfârșit
Îmi încep viața de câteva ori
În toate dimensiunile
Prin același continuu de spațiu timp