Valeriu Dg. Barbu, scriitor, s-a născut în Galați, România și activează și în Roma, Italia. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști și al FUIS – Federazione Unitaria Italiana Scrittori.
Debut literar:
În presa scrisă: 1985
În volum: 2008, cu Editura Neliniști Metafizice, Constanța
Cărți publicate: 15 volume de versuri, proză și eseuri.
Lucrări în curs de apariție: 4 volume (teatru, proză, eseuri, versuri).
Activitate jurnalistică și literară:
Redactor, Revista Neliniști Metafizice, Constanța (2009 – 2018)
Redactor șef fondator, Revista Intervalul, Galați (2009 – 2012)
Fondator, Radio Vocativ România (2014 – 2020)
Director fondator, Revista de cultură Vocativ (2014 – 2020)
Redactor șef fondator, Ziarul Vocativ Plus (2016 – 2020)
Redactor șef fondator, ziarul în limba italiană Il Romeno (2018 – 2020)
Redactor șef fondator, Revista de cultură Cenaclul de la Roma (2015 – 2020)
Fondator, Societatea Literară Cenaclul de la Roma (2015 – 2020)
Tehno-redactor, Editura Minela, București (2015 – 2020)
Savour
Gustul fricii și-al iubirii
caută-l în stropul de sânge
încă necoagulat de respirația secundei –
singura care îți prelinge vremea și nu uita
cât mai poți,
că Moartea
este doar virgula, niciodată un punct
bietului tău suflet.
Povesteaua
N-a fost niciodată ca odată,
dacă se întâmplă în tâmpla rătăcelincei aspirații.
Unde toți prinți – toate prințese,
niciun fraier și niciun tărâm nefermecat.
Era basm, dar nu e,
i se zice silit acasă,
i se zice silnic totulvafibine.
De la geam stelele se văd pătrate,
una singură, ultima rotundă.
Ai putea s-o vezi doar acolo, afară,
unde cu voia ta nu ai voie.
Desenez direct pe retină,
cariocile nu se șterg bocind.
O stea mai rotundă decât aia de acolo, afară,
și mă rog la totulvafibine-ul comun
să-mi îngăduie relele mele cotidiene
de până mai ieri.
Seamănă cu steaua mamii mele de viață.
Târzia
Pădurile emigrate,
pe urmele pădurenilor lasă
fruntea munților o sahara impetuoasă.
Apa sâmbetei spală intențiile de guvernare.
Unicul rămas drept stăpân, infatuat,
banul despot.
Copiii se nasc deja cărunți,
cu o grimasă voită surâs.
Plătesc docili datoriile acumulate patriotic –
li s-a spus că asta e doar un joc de play station.
Instruiți să tragă în monștri (oglinzi),
cu arme sofisticate,
un cyber-iisus își face selfie
și filmulețe live,
dând foc bibliilor niciodată citite.
Doar pădurile sătule de atâta rătăcire se întorc spășite,
dar nicio frunte nu le mai așteaptă
în ținutul cu numele nou: Târzia.
Nu mai știu
Iertați-mă voi, iubitele mele Păcate,
v-am purtat cu fală ca pe-o haină, ponosindu-vă.
Iertați-mă, demoni,
v-am alergat prin viața mea, întrecându-vă.
Acum vă dezleg, odihniți-vă.
Iertați-mă voi toți aceia pe care v-am ucis,
omorând sensul bunătății voastre, ignorându-l sau irosindu-l.
Iartă-mă, lumină, că nu ți-am auzit cu inima cântul, strivindu-l.
Iertați-mă, femei,
pe care v-am pângărit cu absențele sau privirea – totuna-i.
Iartă-mă, numele meu, căruia
ți-am pus atâtea aure impostoare.
Nud scriu aici, trupul de sare se topește,
și nu mai știu cărei iertări să-i mai cer: iertare.