Petronela Mocanu, Lungani, Iași, România. „Desfășor o activitate privată în agenda de familie. Iubesc poezia.., scriu versuri încă din copilărie, poezia este pasiunea mea.., scriu doar din plăcere. Poezia pentru mine înseamnă liniște, calm.., pace.”

Apariții literare: Antologie, grupul ”Poezia ca spectacol”, Ed. Artpress, Timișoara, 2020. Volum de versuri: ”Pe margine de timp”, Editura Artpress, Timișoara, 2020.

DĂ-MI MÂNA LUNĂ

Dă-mi lună mâna și să pornim la drum
Spre bucata de vreme ce apusă-i acum
Spre clipa din urmă ce-am pășit-o în fugă
Aruncând lumina razelor în umbră
Ia-mă de mână și să plecăm în grabă
După vise pierdute risipite prin iarbă
După stropii de ploaie ce nu i-am atins
După stele căzute într-un spațiu închis
Prinde-mă de mână, să alergăm în zori
Să găsim felinare reaprinse pe nori
Pe fire de dor să fugim înapoi
Pe tărâmul iubirii știut doar de noi
Dă-mi lună mâna și să zburăm mai iute
Poate mai găsim din visele pierdute
Ia-mă de mână și împreună hai
Să luminezi cu patos pe margine de rai !

PE NOR DE NOTE PRĂFUITE

Pe țărmul dintre lumi ai ancorat
Și-ai sărutat hotarul cu privirea
Ai străbătut o lume-n larg
Și fără a-ți afla menirea
Și nici măcar să stai pe gânduri
Din vremea ce de mult pierise
Ai alergat să ștergi de praf
Vioara ce de mult muțise
Lângă altarul ce veghea tăcut
Te-ai așezat precum un vechi artist
Ce izgonit era acum de ape
De-o lume renegat și trist
Vioara se scălda oftând în lacrimi
În taină suspina arcușul
Un nor de note prăfuite
Se înălțau pierzându-și visul

ÎNCEPUT DE VIS

Alergi prin iarba umedă și mută
Fire de rouă pașii-ți sărută
Izvorul din vale în taină te-mbie
Să-i sorbi din apa, rece și vie
O pală de vânt, îți atrage privirea
Ceru-ți revărsă, pe gene iubirea
Măritul soare, în raze te scaldă
Cerul sărută pământul în grabă
Pe pleoapele-nchise, pădurea îți zvârle
Frunzele firave de vise pline
Verdele crud, îți inundă calea
Mii de culori, îți încântă zarea
Fugi printre stele c-o bucurie oarbă
O rază a lunii lângă ea te cheamă
Te-așezi pe un nor și mângâi o stea
Ascunzi sub pernă visul, să-l mai poți visa.

PE ȚĂRMUL ALTOR VISE

Pe țărmul mării hoinărești
Și fără ceas de-o vreme
Nici nu observi că timpul zboară
Și nici nu vrei pesemne
Spre nicăieri privești tăcut
Pierdut în gânduri seci
Și soarele zace mahmur
Iar visele sunt reci
În valuri te scufunzi agale
Când te îndeamnă luna,
Când stelele lucesc în mare
Nu pentru totdeauna
De timpul ce te-a renegat
Să știi, nu mai dorești
Cu sete-ai vrea pe veci
Blestemul să zidești
Nu vrei decât să-ngropi adânc
Povara unor clipe
Ce te-a făcut să ngenunchezi
Punând lacăt pe vise
Și-acum pe țărmul mării triste
De-i zi ori noapte rătăcești
Doar valurile te ajută
Din când în când să ațipești

UN ULTIM RĂSĂRIT

N-aș vrea ca toamna grea
Să mă răpească-n grabă
Și-n urmă să rămână
Noian de îndoială
Și nici fără de veste
Sfârșitul ca să vină
Cât încă nu am scris
În calendar o filă
Eternul întuneric
Să nu-mi înece drumul
De-mi șchiopătează visul
Și-ncetinit mi-e gândul
Și nici amurgul să-mi șoptească
Despre apus cu milă
Cât încă rătăcesc pe raze
Și dobândesc lumină
Un ultim răsărit
N-aș vrea să mă găsească
Fără pe cer să fi zidit
Iubirea-n chip de piatră
Și nici ca să răsune clopot
Agale, trist și de final
De încă nu am dus la capăt
Un ultim ideal

ÎNTRE MARE ȘI CER

Aruncând c-o rază-n geam
M-a-ntrebat luna aseară
Dacă vreau să-mi facă punte
Înspre zilele de vară
Din fire de răsărit
Mi-au șoptit în grabă zorii
C-or să-mi facă adăpost
Ca să nu răzbată norii
Din crămpei de primăvară
Toată floarea câmpului
A promis să-mi țese zestre
Dăruind-o timpului
Și ținându-mă de mână
Adiind cu milă vântul,
O să-ți semăn vise scumpe
Să păstrezi în pumn cuvântul
Iar a cerului lumină
Numărând în fugă pașii
Înălțată către soare
Un altar numai din aștrii
Iar a stelelor lucire
M-a vestit cu încântare
Că-mi pictează un lăcaș
Pe un val frumos de mare