Puțini poeți români au reușit să transforme sentimentul iubirii într-o marcă personală atât de profundă cum a făcut-o George Țărnea. Născut pe 10 noiembrie 1945 în comuna Șirineasa, județul Vâlcea, Țărnea a crescut cu poezia în sânge și cu o sensibilitate aparte față de tot ce înseamnă emoție autentică. Tatăl său era de origine basarabeană, iar mama olteancă – o combinație care i-a dat profunzime, dar și ardoare.

A urmat Liceul din Băbeni, care astăzi îi poartă numele, iar apoi Facultatea de Filosofie la Universitatea din București. A debutat în presă în 1964, dar consacrarea a venit în 1972, odată cu volumul său de debut, „Păsările miresei”. De aici, a urmat un drum literar impresionant, cu peste 25 de volume publicate și un stil inconfundabil: tandru, dar pătrunzător, liric dar direct, ușor de memorat dar greu de uitat.

George Țărnea nu a scris doar poezie – a trăit-o. Versurile sale au fost iubite de cititori, citate la nunți, cântate de artiști, și recitate în școli. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1980 pentru volumul „Scrisori de fiecare zi”, dar poate cea mai mare distincție a sa a fost dragostea cititorilor. În 1991, a fost distins cu premiul internațional „Premio Capri”, un semn al recunoașterii dincolo de granițe.

A colaborat cu televiziunea, radioul și a fost activ în promovarea culturii, fără să se îndepărteze vreodată de poezie. A fost căsătorit cu Marta Nora Țărnea și a avut patru copii. Viața sa personală a fost una discretă, dar plină de sens, la fel ca versurile sale.

George Țărnea a murit pe 2 mai 2003, la București, dar a rămas viu în memoria colectivă prin poemele sale pline de lumină și dor. Poezia lui nu s-a învechit, nu s-a demodat. E la fel de vie astăzi cum era acum 40 de ani – pentru că iubirea, când e sinceră, nu îmbătrânește niciodată.