Adriana Bogatu este profesor de Limba și literatură română la Colegiul Național Nicolae Bălcescu, din Brăila. A absolvit Universitatea Al. I. Cuza, Iași, Facultatea de Filologie. Debut în studenție, în revista Dialog a Universității Al. I. Cuza cu cronică de teatru. A publicat în 2009 prima să carte intitulată Confesiuni ipotecate sau român pentru un singur cititor (Editura Aldo Press, București).

În 2012, i-a apărut al doilea român, Clepsidre fără nisip (Editura Dexon Office, București). Patru ani mai târziu, a publicat volumul de tablete epico-lirice Portretul tău cu ochii mei (Editura Dexon Office, București), urmat în 2019 de volumul apărut la Libris Editorial, Dresorul de cactuși, scris împreună cu Adrian Victor Vank. Cărțile au cunoscut un real succes de public și au fost reeditate.

O JUMĂTATE DE FEREASTRĂ…

“Nu am luat nimic din toată casa.Cum să desfaci în bucăți o casă unde ți-ai zidit tălpile,pe care ai ridicat-o pe umeri ca s-o vezi tu de departe,apoi ți-ai făcut mâinile uși deschise a-mbrățișare și din degetele lor răsfirate ai închipuit o floarea-soarelui luminând până dincolo de răsărit?… Mai ții minte noaptea aceea când te-ai trezit și ți-ai lipit urechea de perete preț de o rază de lună plină? Da, aceea în care mi-ai spus că auzi bătând o inimă, de undeva, din stânga zidului dinspre eternitate? Am râs de tine…

De fapt, mă speriasem, mi se făcuse frică la gândul că găsiseși prea repede locul unde-ți ascunsesem bătăile de rezervă ale inimii mele, să le ai în zilele uituce când inima ta,atinsă de Alzheimer-ul inimilor se va împiedica în amintirile propriului ei ritm omenesc…Ți-ai mutat urechea din cărămidă în cărămidă și-abia într-un târziu te-ai culcat la loc murmurând din Elytis: ”Este bigamie să iubești și să visezi”…

Din noaptea aceea n-ai mai adormit niciodată,pentru că te-ai făcut vis și visul nu are cum să doarmă, el doar călătorește prin lumea cu ferestre deschise și ochi care recunosc zbaterea secundei în fiecare geană atinsă de ploaie…În zori, am plecat…Nu am luat nimic altceva din toată casa decât o jumătate din fereastra la care te așteptasem mereu să te întorci.Nici măcar n-o spălasem vreodată, pentru că aș fi putut să-ți șterg, din grabă sau din păcătoasă neatenție,chipul sau mâna sau degetele fluturate a salut, sau, și mai rău, lumina care dădea năvală odată cu tine peste toată lumea mea și câtă nu mai putea să te încape se făcea nisip și se lipea de sticlă să strălucească a doua zi, de la început…

De-atunci, mă plimb prin lume cu o jumătate de fereastră pe care, dacă o așez în dreptul lunii pline,văd uneori conturul de nisip al chipului tău greu de tăceri..”