La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, ales prin voința națională a românilor, a fost silit să abdice. Un moment dramatic al istoriei moderne, privit de mulți drept un episod amar de „trădare la români”.

Cu toate reformele majore pe care le-a înfăptuit – secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului și modernizarea statului – și cu toată dragostea pe care a câștigat-o în rândul poporului prin dreptate și hotărâre, Cuza nu a rămas la conducerea țării decât șapte ani. Alți șapte ani i-a trăit în exil.

„Monstruoasa coaliție”

În 1863 se formează alianța politică dintre conservatori și liberalii radicali, o grupare pe care Cezar Bolliac a numit-o „monstruoasa coaliție”. Această alianță avea să pregătească înlăturarea domnitorului.

Un preludiu al detronării a fost tentativa de rebeliune din 3 august 1865, pe fondul nemulțumirilor generate de legea monopolului tutunului. Deși mișcarea nu și-a atins scopul, complotiștii nu au renunțat și și-au asigurat sprijinul unor ofițeri, inclusiv al maiorului D. Lecca.

Noaptea de 11 februarie 1866

După ora 2, conjurații au pătruns în palat și au ajuns în apartamentul domnitorului. Trezit din somn, Cuza a înaintat cu revolverul în mână. I s-a cerut să abdice. Nu s-a tras niciun foc de armă.

I-a fost prezentat decretul de abdicare, pe care l-a semnat fără împotrivire. Actul stipula că, „potrivit dorinței națiunii întregi”, depune cârma guvernului în mâna unei locotenențe domnești și a ministerului ales de popor. În realitate, poporul nu fusese consultat.

La plecare, Cuza a rostit: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România!”

Exilul și sfârșitul

Stabilit pentru o vreme la Viena, Cuza a fost vizitat la 1 ianuarie 1870 de Mihai Eminescu și de un grup de studenți români. Dorința sa de a reveni în țară a fost refuzată de principele Carol I.

La 15 mai 1873, la Heidelberg, Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață. A fost înmormântat la Ruginoasa, în prezența a zeci de mii de oameni.

La căpătâiul său, Mihail Kogălniceanu a spus: „Cât va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină ce va avea va fi cea a lui Alexandru Ioan I.”