Există fotografii care documentează o epocă și există fotografii care par să păstreze în ele o întreagă lume interioară. Imaginea în care poetul Arseny Tarkovsky își ține în brațe fiul, Andrei, aparține celei de-a doua categorii.

Fotografia este asociată cu anii ’30 și este identificată în surse de arhivă drept una dintre imaginile din copilăria lui Andrei Tarkovsky. În ediția engleză a jurnalelor sale, Time Within Time, fotografia este descrisă ca „Two-year-old Andrey with his father Arseniy, 1934”.

La prima vedere, nu vedem decât un tată și un copil. Nimic din imagine nu anunță viitorul extraordinar al celor doi. Copilul din brațele tatălui este încă departe de lumea filmului, de Ivan’s Childhood, Andrei Rublev, Solaris, Mirror sau Stalker. Iar bărbatul care îl ține nu este încă, pentru noi, tatăl unui mare cineast, ci Arseny Tarkovsky — poet și traducător care avea să devină, la rândul său, o figură importantă a poeziei ruse din secolul XX.

Un poet și un viitor cineast

Arseny Alexandrovici Tarkovsky s-a născut în 1907 și a murit în 1989. A fost poet și traducător, iar opera sa originală a început să fie publicată relativ târziu: primul său volum de poezie, Before the Snow, a apărut abia în 1962, după ce fusese blocat de climatul cultural sovietic. A tradus, printre alții, poezie armeană și a devenit o voce importantă a liricii ruse post-staliniste.

Andrei s-a născut în 1932, iar copilăria lui a fost marcată de despărțirea părinților. În 1937, Arseny a părăsit familia, iar Andrei a rămas cu mama sa, Maria Ivanovna, și sora Marina. În timpul războiului, Arseny a plecat pe front ca jurnalist militar și a fost grav rănit, pierzându-și un picior.

Această absență a tatălui avea să devină una dintre marile răni tăcute ale universului tarkovskian.

Și tocmai aici fotografia capătă o dimensiune suplimentară. Ea surprinde un moment de apropiere care, privind retrospectiv, contrastează cu istoria complicată a relației lor.

Tatăl care a devenit poezie

Legătura dintre cei doi nu s-a manifestat doar în plan familial. Ea a devenit una dintre cele mai interesante relații dintre literatură și cinema din cultura europeană.

Poezia lui Arseny a intrat literalmente în filmele fiului său. Andrei Tarkovsky a folosit versurile tatălui său în Mirror, Stalker și Nostalghia, transformând poezia într-o componentă organică a limbajului cinematografic. British Film Institute observă că influența lui Arseny asupra lui Andrei este incontestabilă și că șapte dintre poemele sale apar în filmele regizorului.

Cel mai puternic exemplu este, probabil, Mirror (Zerkalo, 1975), filmul în care memoria, copilăria, familia și timpul se amestecă până când devin aproape imposibil de separat.

Mirror este considerat unul dintre cele mai personale filme ale lui Tarkovsky. Povestea nu se desfășoară după regulile convenționale ale narațiunii, ci asemenea memoriei: fragmentar, prin imagini, senzații, vise, spații și reveniri. Experiențele copilăriei lui Tarkovsky — inclusiv despărțirea părinților, războiul și evacuarea — se regăsesc transfigurate în film.

Iar Arseny este prezent acolo nu doar ca personaj al memoriei, ci prin propria sa voce poetică.

Poezia devenită cinema

Poate că aceasta este cea mai frumoasă continuare a fotografiei. În imagine, tatăl își ține copilul în brațe. Decenii mai târziu, fiul îi va purta cuvintele în propriile filme.

Poezia lui Arseny devine parte din ritmul imaginilor lui Andrei. Natura, timpul, moartea, iubirea, memoria și sentimentul pierderii — teme fundamentale în versurile lui Arseny — își găsesc un echivalent vizual în cinema-ul fiului.

O cercetare dedicată relației dintre cei doi artiști observă că poezia lui Arseny a funcționat pentru Andrei ca o sursă de inspirație cinematografică și ca un fel de dialog permanent „fiul către tată, artist către artist”, în special în Mirror.

Este greu să ne imaginăm o formă mai subtilă de moștenire artistică.

„Mirror”: copilăria care nu dispare

La Tarkovsky, trecutul nu este niciodată cu adevărat trecut.

El revine în apă, în case vechi, în păduri, în fotografii, în obiecte, în voci și în chipurile celor dispăruți. De aceea, copilăria nu este doar o perioadă biografică, ci un teritoriu permanent al memoriei.

În Mirror, părinții reali ai regizorului au fost integrați chiar în universul filmului: mama lui Tarkovsky apare în film, iar tatăl său este prezent prin recitarea propriilor poezii.

Astfel, ceea ce fusese viață devine artă, iar ceea ce fusese rană personală devine memorie colectivă.

O fotografie înainte de legendă

Privită astăzi, fotografia are și o ironie discretă. Știm cine vor deveni cei doi.

Știm că băiețelul din brațele tatălui va deveni unul dintre marii cineaști ai secolului XX, autorul unor filme care au schimbat felul în care cinematografia poate reprezenta timpul, memoria, credința și visul. Știm că Arseny va deveni poetul ale cărui versuri vor continua să se audă în filmele fiului său.

Dar fotografia nu știe nimic din toate acestea. Nu există aici nici legenda lui Tarkovsky, nici prestigiul literar al lui Arseny, nici canonul cinematografic. Există doar un tată care își ține copilul. Și poate tocmai de aceea imaginea este atât de puternică.

Într-un univers artistic dominat de memorie, timp, absență și nostalgie, această fotografie pare aproape un cadru tarkovskian înainte ca Tarkovsky să existe ca artist. Un fragment de viață simplu, neexplicat, care va căpăta sens abia mult mai târziu.

Poate că întreaga operă a lui Andrei Tarkovsky poate fi privită, într-un anumit sens, ca o încercare de a recupera asemenea clipe: lucruri care au existat o dată, au trecut și pe care memoria încearcă, prin artă, să le salveze de la dispariție.