Dumitru Ichim (14 august 1944 – 2026) a fost una dintre acele personalități în care credința, literatura și slujirea comunității s-au întâlnit într-un mod rar. Preot ortodox, poet, eseist și prozator, el și-a legat cea mai mare parte a vieții de comunitatea românească din Canada, devenind, vreme de decenii, una dintre vocile importante ale culturii românești din diaspora.
Născut la 14 august 1944, în comuna Dărmănești, județul Bacău, Dumitru Ichim era fiul lui Dumitru Ichim, cântăreț bisericesc, și al Elenei. Încă din anii copilăriei, apropierea de Biserică avea să-i marcheze profund destinul. După clasele elementare, a urmat, între 1959 și 1964, cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, completându-și apoi studiile liceale la Moinești.
A urmat Institutul Teologic din București, pe care l-a absolvit în 1969. Între 1968 și 1970 a aprofundat teologia sistematică sub îndrumarea marelui teolog Dumitru Stăniloae, iar ulterior și-a continuat pregătirea teologică în Statele Unite. A studiat la seminarii din Evanston și Chicago, iar între 1972 și 1973, ca bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor, a urmat studiile doctorale la Princeton. În 1973 și-a susținut doctoratul în teologie, cu teza The Orthodox Liturgy and the World, sub îndrumarea teologului american James McCord.
Canada – locul unei mari misiuni
În 1974, Dumitru Ichim s-a stabilit în Canada și a fost hirotonit preot la parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Kitchener, Ontario. Patru ani mai târziu, în 1978, a devenit paroh al bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul”, tot din Kitchener, comunitate pe care avea să o slujească timp de decenii.
Pentru Dumitru Ichim, preoția nu s-a limitat la altar. El a înțeles că, pentru românii plecați departe de țară, Biserica, limba și cultura reprezentau forme esențiale ale păstrării identității.
A contribuit la înființarea Centrului Cultural Românesc din Kitchener și la construirea unei noi biserici ortodoxe române, sfințită la 14 august 1994. A fost, de asemenea, implicat în presa și viața culturală a românilor din Canada. Din 1979 a făcut parte din colegiul redacțional al revistei Cuvântul românesc din Hamilton, unde a publicat eseuri de teologie și filosofie, poezie și cronici literare.
Împreună cu soția sa, poeta Florica Bațu-Ichim, a realizat între 1975 și 1985 emisiunea bilunară Romanian Kaleidoscope, dedicată culturii și spiritualității românești, difuzată la televiziunea locală din Kitchener.
Un poet cu o voce aparte
Dumitru Ichim nu a fost însă doar un preot implicat în viața comunității. A fost, înainte de toate, și un scriitor cu o voce distinctă.
Debutul editorial a venit în 1970, cu volumul de poezie De unde începe omul. Au urmat numeroase volume, între care Sub umbra Sfinxului, Valea nisipului de aur, Urmele, Constantin Brâncoveanu, Melcul, Agape, Dar în silaba Luminii plângeam orfan și greier, Fântâna luminii și Pasărea cu șapte aripi.
Un loc aparte în creația sa îl ocupă poemele haiku și tanka, forme poetice în care Ichim a găsit o modalitate proprie de a combina concizia, contemplația și spiritualitatea. În versurile sale, natura, credința, memoria și întrebările despre existență se întâlnesc într-un limbaj adesea aforistic și meditativ.
A scris, de asemenea, proză, eseu, teatru și lucrări cu tematică teologică, fiind un autor preocupat permanent de relația dintre om, Dumnezeu, cuvânt și lume. A colaborat cu numeroase publicații românești din România, Canada, Statele Unite și Germania și a editat, la rândul său, publicații culturale și religioase ale comunității românești din diaspora.
Dumitru și Florica – două destine literare unite
O biografie a lui Dumitru Ichim nu poate fi despărțită de cea a Floricăi Bațu-Ichim.
Cei doi s-au căsătorit în 1974 și au plecat împreună în Canada. Florica Bațu a fost, la rândul ei, poetă și prozatoare, autoare a unor volume precum Mesagerul alb, Oglinzi, Seară lumească, Petala infinitului alb și Poeme din grădina luminii. A scris și proză confesivă, iar experiența bolii și credința creștină au devenit teme importante ale operei sale.
În Kitchener, cei doi au format un cuplu literar și spiritual aparte. Au scris, au slujit, au făcut presă și au construit instituții culturale împreună, contribuind la consolidarea unei comunități românești aflate la mii de kilometri de țară.
Florica Bațu-Ichim a murit în septembrie 2010, la Kitchener, după o lungă luptă cu leucemia.
Pentru cei care l-au cunoscut pe Dumitru Ichim, memoria acestei despărțiri a rămas, fără îndoială, parte din povestea ultimilor săi ani. Nu este întâmplător că vestea plecării sale este însoțită acum de imaginea reîntâlnirii cu „doamna preoteasă Florica Bațu”.
Un român care nu și-a pierdut niciodată țara din cuvânt
Poate că aceasta este una dintre cele mai potrivite chei pentru înțelegerea vieții lui Dumitru Ichim: a trăit departe de România, dar nu a plecat niciodată cu adevărat din limba română.
În Canada a fost preot pentru o comunitate, dar și păstrător al unei memorii. A construit biserici și a scris cărți, a predicat și a publicat, a vorbit despre credință și despre literatură, despre România și despre condiția românului de peste hotare.
Într-un interviu acordat revistei Steaua, era rezumată tocmai această perspectivă asupra exilului: adevăratele hotare ale unei țări nu sunt doar geografice, ci și cele ale „cuvântului, spiritului și adevărului”. Iar aceasta pare să fie, în cele din urmă, și moștenirea lui Dumitru Ichim.
Un om care a trecut prin teologie fără să abandoneze poezia și prin poezie fără să piardă credința. Un preot care a înțeles cultura ca pe o formă de slujire. Un scriitor care a transformat dorul de țară, exilul, credința și mirarea în cuvânt.
Pentru comunitatea românească din Canada, dispariția sa înseamnă pierderea unui reper. Pentru literatura română din diaspora, rămâne opera. Iar pentru cei care l-au cunoscut și i-au ascultat versurile, rămâne, probabil, mai ales omul – cu erudiția lui, cu bunătatea, cu umorul și cu felul său inconfundabil de a privi lumea.
Dumitru Ichim a plecat din această lume, dar cuvântul său rămâne. Iar uneori, pentru un poet, aceasta este cea mai adevărată formă de nemurire.