Disimularea şi metamorfoza par să fie principalele pârghii ale sculptorilor secolului al XVII-lea.

Caracterul fragmentat al Barocului intră în contradicţie cu principiile Renaşterii, unde spiritul Antichităţii este vizibil, mai cu seamă în sculptura renaşcentistă.

Gian Lorenzo Bernini şi Damien Hirst: „Hermafrodit dormind” vs. „Treasures from the Wreck of the Unbelievable”. Reuşita „fabulaţiei” lui Hirst este modul în care a îmbinat diversitatea materialelor cu meşteşugul şi cu mijloacele tehnice (contemporane). Asta pentru a înşela ochii privitorilor – nimic nu este ce pare, totul este o iluzie.

Drumul deschis de sculptorii secolului al XVII-lea a fost continuat în secolul care a urmat, încercându-se parcă o depăşire a performanţelor anterioare şi pare să existe o dorinţă mai mare de a induce în eroare şi de a înşela receptorul. Abilitatea de a imita şi totodată de a imagina realitatea cred că este principalul resort al disimulării baroce