Nuvela „Mic dejun la Tiffany„, publicată de Truman Capote în 1958, este o carte aproape perfectă. Atât de bine dozată, în toate detaliile sale, atât de fidelă ritmului său interior, încât cititorul trăiește cu impresia că nu el o citește, ci cartea este cea care, asemenea unei inteligențe omnisciente, trece prin el, citindu-l.

Vreme de trei-patru ore, cât durează lectura acestei mici capodopere a literaturii americane, limbile ceasului se opresc pe loc, iar acțiunea cărții se derulează în mintea celui care-o parcurge cu viteza imaginilor cu care subconștientul ne inundă creierul în timpul somnului REM.

Tema cărții nu e însă rezolvarea misterului cu care se încheie prezentarea acestui destin volatil, ci o alta, pe care nuvela doar o sugerează, fără să facă vreun efort pentru a o impune: atmosfera magică, aproape suprarealistă, pe care frumusețea fizică poate să o creeze prin simpla ei prezență în lume. Felul în care farmecul unei persoane de sex feminin poate să infuzeze aerul cu o atracție atât de puternică încât să golească de rațiune mințile a zeci de bărbați și să-i transforme în niște marionete care se învârt, neajutorate, pe larga ei orbită. Spectacolul dat de niște indivizi în toată firea care, întâlnind o tânără superbă, care visează, la propriu, cai verzi pe pereți, devin imponderabili precum niște fluturi și intră, simultan, în transa iluziei că, odată și-odată, această femeie strălucitoare le va aparține.