Mă simt ciudat… râul vieții mele a dispărut într-un soi de mare interioară. De jur împrejurul casei părintești, spre amiază, vara câștigă teren în toți copacii. Poate că de aceea am astfel de simțăminte contradictorii în suflet. Nici n-a plecat iarna mea cea albă și încep să-i duc dorul… Cine mă mai înțelege? Acest peisaj circular este coroana de spini a sufletului meu.

Cele mai fericite momente din viața mea au fost niște vise: visuri de dragoste, visări de melancolie, uneori, chiar de tristețe, iar în lacurile acestora îmi zăream chipul ca un Narcis orb, care se bucura de răcoarea apei apropiate, grație unei viziuni anterioare și nocturne, secretată de emoții abstracte, trăită în ascunzișurile cele mai intime ale imaginației, cu grija maternă de a se prefera pe sine.

Lacrimile tale ascunse printre paginile învechite ale poeziilor lui Blaga, ca niște coliere de perle fictive, au iubit odată cu mine cele mai bune dintre clipele mele. Ți-aduci aminte de acele flori preferate, rupte dintre gardurile caselor? Le-am numit panseluțe, dar poate că nu erau panseluțe, ci niște flori oarecare, cochete și colorate de zâmbetele noastre de fericire spontană. Da, la acele flori mă gândesc acum, tocmai fiindcă nu însemnau nimic deosebit decât pentru noi. Doar buzele tale culegeau cu o veselie sobră ironia surâsului lor.
Înțelegeai oare de ce te iubeam, de ce te alesesem doar pe tine? Poate că da, poate că nu, și tocmai de aceea ai rătăcit pentru o clipă drumul de întoarcere…
A fost o taină de nepătruns întreaga noastră poveste de iubire… Un mister înscris în tristețea, nu, mai degrabă în nedumerirea privirilor tale ce întuneca atât de mult buzele-ți răsfrânte asupra razelor lunii, la care priveam surâzând amândoi, adolescenți îndrăgostiți printr-un oraș numai al nostru. Inima noastră era prea îndepărtată pentru trandafirii galbeni…

În cascadele din sufletele noastre, apa era acoperită uneori cu o pojghiță de tăcere. Între spărturile aspre ale pietrelor din peronul ”acela”, unde s-a comprimat parcă și viața și peronul lui Paler, unde tinerii răsăreau de nicăieri și de pretutindeni, asemeni apei care țâșnește alegându-și calea, rămaseră ascunse secretele avute pe când eram copii. Ce însemnătate a avut viața noastră împreună? Simple visuri de statura soldățeilor de plumb din muzeul Invalizilor, care pot fi puși de planton pe creștetul pietrelor de pe peron, să execute static o amplă acțiune militară…, fără ca visărilor noastre să le lipsească nimic sau ca imaginația noastră să fie frânată de ceva.

Am citit undeva o frază care m-a frământat multă vreme, de aceea încă o pritocesc. ˶Sufletul omului este un azil de nebuni populat de caricaturi”, sau cam așa ceva. Oare, să fie adevărat?

După ultima lecție dată de viață… simt că… știu că am eșuat, precum corabia beată desenată pe unul din zidurile cetății. Gust interminabila voluptate a acestui eșec așa cum un bolnav epuizat ar acorda o deosebită însemnătate febrei care îl ține în casă. De ce a trebuit să pleci?

Mă reîntorc în trista realitate, unde nu mai ești lângă mine… Zilele astea-au fost la fel de apăsătoare ca atunci când omul nu înțelege nimic. Oare totul s-a adăugat nu la oboseala cauzată de somn, de care n-am avut parte, ci la insomnia de care am avut parte în timpul nopții? Știu că de acum voi trăi un somnambulism și mai apăsat, mai epidermic, nu doar pentru că nu am dormit, ci îndeosebi pentru că n-am putut dormi. Toată noaptea, între somn și trezie mi-a bătut în ferestre ploaia, lichida și recea ei monotonie. Uneori o rafală de vânt scutura norii, sus de tot, iar apa unduia trecând cu degetele ei repezi în lungul geamului; alteori surdul ei răpăit emitea un sunet de somn în exteriorul care părea bacovenian.
 
Iartă-mă că îți scriu toate astea! O epistolă care nu va fi trimisă, din lipsă de locație și destinatar. Ai atâtea de făcut acolo sus, de realizat, de visat altfel, de îndeplinit alte sarcini… Însă pentru mine, există anumite momente care reprezintă o adevărată filozofie, zile care sugerează interpretări ale vieții, ca niște note marginale, debordând de o critică amară. Ziua de azi a fost una dintre ele. La început a fost mohorâtă. Ploua, ningea cu stropi de ploaie. N-am putut nici măcar citi, căci doar lectura îmi mai domolește dorul… Priveam la fereastră și ascultam cum cade ploaia… apoi, mai atentă, sunetul plămânilor, sunetul inimii tale plecată undeva.
Întreaga zi a fost un peisaj de ploaie. Ore în șir, șiroiul șiroaielor de ploaie a curs din înalt, apoi s-a mai potolit. La un moment dat s-a ivit soarele, dar a plecat mult prea repede…

Mă aflu într-un Bărăgan ostil, printre scaieți imaginari, dincolo de nisipuri, dincolo de timp, dincolo de noi, dincolo de mine. Mi-e dor de Panait Istrati, de originile lui grecești, mi-e dor de dolofanul de Fănuș Neagu și tânjesc să mă strângă-n brațele-i de butoi. Dar cel mai mult mi-e un dor de tine… De-o vară fierbinte, în veșminte vaporoase, care să cuprindă în ea, ca orice vară care se respectă și aluzii de toamnă.

Mi-e dor de salcâmii înfloriți, de tufele de liliac încărcate de mirească amăruie și de vânt cu sonorități de aprilie, ca atunci când ne-am cununat. După cum vezi, mi-e dor de tine în toate anotimpurile, încercând să te prind ca Dalila…
Mi-e dor de verile cu tine, de farmecul lor robust, atârnând de prestigiul fructelor dulci, de grâul curgând pe cărările coapte ale copilăriei mele și de roua care sparge curcubeele răsăritului ce povestește, într-o seară târzie, pe marginea unui pridvor, nopțile noastre de amor.
Întâmplările verii, totdeauna ascunse sub un luceafăr, ascunse în cutia tainică a inimii, vândute închipuirii de-o clipă, dar necomunicate nimănui, îmi vor aminti și reaminti de tine. Tu reprezinți bucuria verii, indiferent de timpul pe care-l voi trăi, de mantia naturii ce mă va înconjura. Ești partea cea mai inspirată din visul nopților senine, un cerc situat dincolo de geometria ființei mele, o culegere de sărutări adunate într-un lan de floarea-soarelui… Pe unde pășești?

Poate că vara (sau simțămintele mele) este o înfrângere – atâția ne pierdem capul la malul mării sau pe sub brazii foșnind de doruri și nu facem niciun efort să ni-l așezăm din nou pe umeri! – dar între coperțile ei, asemeni cărților, viața păstrează cele mai prețioase clipe și dureri, cele mai adevărate neliniști, ca o victimă a timpului uneori, dar totdeauna ca o performanță excepțională, ca un triumf sensibil. Un ceva care merge mereu mai departe… 

Astfel de sunete se aud în odaia copilăriei mele. De-ai putea să le asculți… Parcă-ar fi viori într-o noapte de dragoste…

E un dor…

Neacșu Emilia