Spectaculoasa carte de versuri a Danielei Toma, Ochi de lună (Editura Universitară, București, 2021), anunță încă din start dominația unui conglomerat de simboluri ce ne deschid arealuri imaginare profund mutabile. Este vizat idealul acelei libertăți maximale, cu diseminări multiple și tușe metaforice incitante, necontenite dezvoltări ale sensurilor. Aceste peregrinări lirice sunt încadrabile unei suprarealități plasticizante. În fața noastră se intersectează cicluri ideatice din părțile amplitudinii. Pe parcursul volumului intervin semne numeroase, provocări mai mult sau mai puțin atinse de fluidele hazardului.

Daniela Toma ne face părtașii unui joc plutitor care nu poate decât să cotropească. Energiile degajate posedă accepțiunile puterii, nedisimulate: „îndemnul de greu îmi strivește cu nădejde niște grame/ de suflet,/ se apucă de adunat probe de tăcere din marțea de post/ și face pace apoi cu forma împlinită din lut a aproapelui,/ parcă nu-i deloc pacostea asta stridentă,/ coborâtă de sus// la intersecție aștept cu mâinile în buzunare ca să nu dea/ buzna peste mine aripile desprinse din țâțâni/ și fredonând <>, mă îndrept spre altă/ încorsetare de fum// recunosc bucata împăturită de voință din anul trecut/ o ridic imediat de jos, o ghemuiesc cu forța în mine,/ ea sare direct în picioare și o luăm la fugă,/ o gură enormă de aer face schimbul cuvenit cu un ceas mic/ pe contrasens// ora de joacă nu mai are nimic împotrivă,/ din ochiul lunii eliberez spectacolul”. Tonul prezentelor experimente e unul centrifug, transgresând permanent limitele. Vibrația sângelui se ascute și cheamă împrejur spiritul flagelant al trandafirilor. Mișcarea celor din proximitate determină frământările sinelui poetic. Spațio-temporalitatea comportă aici valorile unui parcurs intim translucid.

Diferite culori punctează discursul poetic al Danielei Toma, ca într-un vis hipertrofiat ce va alunga umbra solitudinii. Atingerile spectrale au o deosebită capacitate de a fascina. Se creează impresia efuziunii hipnotice, în timp ce corespondențele ascultă de legi particulare, radical în afara uzualului: „virgulele mele sunt la fel ca ale tale,/ absurdul e nerăbdător să ne încercuiască aristocratic,/ dar cuminte cu toți dinții de lapte sau de miere// cum să explici trupului de lut aplauzele din susul amorțelii/ în jos, la stânga și la dreapta concomitente ale acestei/ înfățișări?// cum să spui frate unor umeri care sunt deja ai tăi/ de fapt și de absolut drept individual al sângelui?// te-ai gândit că poți face zilnic un pod de leacuri/ și de bătrânețe între ceea ce tu numești creier și eu îi spun/ mâna stângă?// crezi că degetele pot fi tâmple în același timp, pantaloni/ vechi și închisoare pe viață a ritmului?”. Adâncimea „ochiului de lună”, în jurul căruia gravitează toată esența cărții, nu poate fi estimată decât prin recurs la cutezătoare incursiuni vrăjite. Atitudini famelice vor să ia în posesie tot ce este mai profund. Avem impresia că se brevetează un nou tip de patimă … Viețuirea printre sintagmele bizarului e pasibilă de a dezvolta reacții adictive.

Poeta preferă registrul nocturn, tumultul scânteierilor din ochiul selenar. Alte și alte universuri sunt astfel atrase către noi. Întrepătrunderile ondulatorii au și conotații soteriologice. Lumina nu poate lipsi, lumina se va regenera. Fără încetare au loc volatilizări neliniștite. Inimile navighează printre discontinuități. Versurile din volumul Ochi de lună parcurg metamorfic distanța dintre alb și negru. Identitatea oglindirilor consonează cu altitudinea stelelor iluzorii, relație foarte potrivită pentru lecția despre evaziune. Avem senzația că este pus în operă ritualul poetic al unor nunți alchimice. Imersiunea în lumile balului nu va fi deloc surprinzătoare: „îmi adun insomniile ideale din părțile lipsă,/ din cele înghesuite și din cele galbene,/ câteva de pe fiecare palier, câteva de la colțul străzii,/ de dincolo, de dincoace și din întuneric/ ele nu prea vor să intre fără pălăria de bal/ în mod intenționat încâlcită printre tradiții de tot înainte/ și înapoi/ se mută mai sus că sunt răgușite, mă scufundă îndeajuns/ în ele fără vis/ și-odată mă pomenesc cu o simulare de leagăn/ care le face de râs/ – lasă că vine el și somnul ăla când o-ncepe să se crape/ masa aleasă și n-o putea să se mai stăpânească!/ și apoi cine mai doarme acum/ când răsare iarbă proaspătă din gurile noastre?”.

Din când în când, ecouri retro împodobite cu mătase neagră amintesc tainele decadenței. Trecerile dintr-o stare în alta produc mutații adeseori radicale, adevărate trăiri la limită. Tentația părții celeilalte se dovedește a fi primordială, odată cu plăcerile neconvenționale proprii unui mult invocat carusel.

Peisajele își modifică programatic consistența. Potențialitatea miracolului nu este abandonată nicicând. Mostră a unei asumări lirice în răspăr: „magnoliile de metal să-și doneze pielea înfrigurată aceluiași/ târg de design,/ după ceasul meu ce funcționează ca și când n-ar mai fi el,/ ci o revărsare de gusturi străine peste secolul trecut”. Poeta nu se gândește decât la mișcări ascendente, fără teamă. Centrarea pe sine derivă dintr-o ipostaziere fantasmatică: „eu sunt singurul meu corp închis în propriul corp,/ în mine sunt tot ceea ce sunt – mai mult decât un tablou// mă trag cu mâinile de păr și pielea mi se aprinde/ pe față,/ mă văd fără ochelari în trupul meu de ieri,/ mâine s-ar putea să nu mă mai recunosc”. Universul sepia în care se profilează rochia de mireasă ar putea explica multe. Întâlnim numeroase tablouri unde cerul se confundă cu inima. E multă incandescență transfigurată în cartea de versuri pe care ne-o propune Daniela Toma. Următorul detaliu amintește de simbolismul pictural caracteristic lui Gustave Moreau: „dincolo, tu-mi scrii peste o mască numele/ și adormi/ învelindu-mă într-o lebădă uriașă”.

Cu frumuseți și dureri împletite, asistăm la un periplu estetic care captivează, sfârșind prin actul acaparării pasionate. Astfel, „intervenția unei partituri beethoveniene sosește la timp/ și e reluată mai apoi de fiecare plan matur sau imatur al/ simțurilor”.