Aurelia Codescu, Feteşti, Ialomiţa, România. S-a născut la Feteşti, judeţul Ialomiţa. Studiile gimnaziale le-a terminat la Școala Generală nr. 8, Feteşti, apoi a urmat cursurile Liceului Agroindustrial Slobozia. Preocupată să aibă o cât mai bună pregătire, a frecventat mai multe cursuri tehnice si universitare. Astfel, în anul 1993 a absolvit Şcoala Tehnică Postliceală, apoi în anul 2000 – Colegiul Universitar Pedagogic-Bucureşti, iar în anul 2007 a absolvit Facultatea de Limba şi literatura română – Bucureşti. Actualmente este profesor titular de limba şi literatura română la Şcoala Profesională Borduşani, ocupând în perioada 2012-2016 şi funcţia de director, fiind şi profesor metodist la ISJ Ialomiţa.

Are o vechime de 28 de ani în această unitate şcolară. A participat cu elevii săi la diverse concursuri, olimpiade şi proiecte literare, obţinând şi premii: Premilu al II-lea la concursul “Caragiale, contemporanul nostru”. Premiul I la proiectul judeţean “Lada de zestre”. Calificarea la judeţ a unor elevi, îndrumaţi şi coordonati de doamna Codescu Aurelia la Olimpiada de Limba şi literatura română. Înzestrată cu mult talent, imaginaţie şi creativitate, pasionată de poezie, Aurelia Codescu a scris mai multe poezii, reuşind, ca în acest an, să publice două cărţi, intitulate “Căutări infinite” şi “Chemări albastre”, editura Aius, Craiova. A publicat poezii în revista “Vitrina cu poezii”, nr 3, în revista Eeducaţie e-Learning şi învăţământ modern, din iunie 2020, dar şi în revista “L”. Este membru în mai multe cenacluri literare: “Dor de infinit”, “Luceafărul din Vale”, “Vitrina cu poezii”, “Lumina”, “Poezii de suflet”.

Căutând urma lui tata…

Aproape de colțul străzii, văd o casă, mai să cadă
Pare tristă, iar in curte, nu e nimeni să mă vadă
Caut urma părintească peste tot, crezând c-apare,
Însă n-aud glasul tatei, nu se simte vreo mișcare…

Din fereastră, zăresc traista ce-amintește vremea-n care
Era plimbată de tata, trecând pe la fiecare
S-au crăpat pereții casei, iar acuma suflă vântul
Si odăile sunt goale, la părinți îmi zboară gândul…

Mă așez pe-un scaun șubred şi nostalgică privesc,
Aşteptând în prag s-apară chipul tatei ce-l iubesc
Dar, aievea, mi se-arată tocmai dincolo de poartă,
Făcându-mi ușor cu mâna, un bătrân uitat de soartă…

Pe cap poart-o pălărie ponosită și-nvechită
Straiele îi sunt curate, fața, însă-i obosită
Rătăcit, mă-ntreabă-n șoaptă, dacă asta-i casa lui
C-a umblat, bătând întruna, pe la poarta orișicui.

Necăjit şi plin de gânduri, mi se pare bietul om
A muncit din greu o viață, fără tihnă, fără somn
Ca să-și crească toti copiii, asta i-a fost mulțumirea
Acum că-s realizați, pentru el e fericirea.

Cu blândețe îi iau mâna ridată, bătătorită
Şi i-o strâng cu-atâta suflet, știu că i-a fost chinuită
În el îl revăd pe tata și-amintiri mă năvălesc,
Trăind, totuși, cu speranța că-ntr-o zi îl regăsesc…