Poezie cu Magdalena Dorina Suciu

Citește, află mai mult despre: magda suciu
Poezie cu Magdalena Dorina Suciu

Născută în Reghin, jud. Mureș, a început să scrie poezie din adolescență, debutănd în ziarul local “Steaua Roșie”, urmând să publice în reviste cunoscute, precum Flacăra, Luceafărul, Tribuna Literară Poesis, Convorbiri literare, și multe altele.

A debutat editorial în anul 1997, cu volumul de versuri Din lumină se nasc cuvintele, editat în Verona, Italia,1997, urmând alte nouă volume: Anotimpuri îngenuncheate, Editura Cezara, Tg. Mureș, 1999; Jarul secunde, Editura Cezara, Tg. Mureș, 2000; Cătușe pentru suflet, Editura Academprint, Tg.Mureș, 2002; Voluptăți imperceptibile, Editura Tipomur, Tg.Mureș, 2004; Orhidee în cuib de zăpadă, Editura Tipomur, Tg. Mureș, 2004; Copilărie, pâine dulce, Editura Ansid, Tg.Mureș, 2006; Și Dumnezeu suspină /Even God Sighs, antologie, Editura Criterion Publishing, SUA, 2007; Aripă sub ape / Wing Under Water, Editura Emia, Deva, 2012; Femeie, nu ți-e îngăduit să mori, Editura Vatra Veche, 2018.

Nu se consideră o poetă consacrată și cunoscută de pe rețelele de socializare, gen Facebook, și cu premii mondiale și intergalctice “culese” peste noapte (cum se procedează mai nou). Câștigătoare a mai multor premii literare, la diferite festivaluri naționale de Poezie: George Coșbuc, Lucian Blaga, Romulus Guga, Avangarda XXII, etc… În anul 2010, a apărut într-o antologie a poeților de pretutindeni, editată în America. Cu recenzii scrise în țară, dar și în Canada, Italia, Germania și America.

Poezia îi este hrana și apa de fiecare zi, dar și iarba din care sufletul își adună cuvintele. Nu scrie, ci se lasă scrisă de mână lui Dumnezeu… Trăiește, iubește, suferă și îi zâmbește vieții ca unui poem interminabil.

Îmi ești lacăt iubirii…

Mi-ai tatuat în palmă inima ta,
albastră, ca pânza cerului,
o ascult cum bate
și îmi pare că ar fi înger desprins dintr-un vitraliu vechi.
Nu îmi pot lua aripile sângelui
din împrejurul tău,
îmi ești lacăt iubirii ce crește la sân păsări,
dintre acelea ce mă ciugulesc
și în loc, răsare lumina,
la fel ca iarba în ochii duminicii,
când stă îngenuncheată-n biserică…

* * *

Se aude un clopot de ape
o rugăciune curge
de pe buzele acelei femei
ce își spăla picioarele
în înserarea târzie.
În ghemul de amintiri
râd câteva flori de mușețel
perforând buzunarul cămășii
bărbatului așteptat
Ochii refuză somnul
fixați pe ceasul ce bate
ca inima unei păsări
în dreptul țevii de pușcă.
Vindecătoare de răni
e numai iubirea
“fă-mă vioară”
țipă copacul în brațele ei…

Ţi-aș cere să pleci…

Fluture prins în palmele tale,
cuvântul din mine, arde,
ca o lună decapitată,
bea din aghiasma nopții
și nu-și mai potolește setea.
Jarul scundelor mă perpelește,
doar rochia albă de in e toată zâmbet
și genunchii cuprinși în desfătarea ei….
Ţi-as cere să pleci,
lăsându-ţi sufletul lipit de mine,
dar păstrând cu sfințenie bucata de cer
în care, până la sufocare ne iubim.
Spune-mi că toate rănile ne vor fi icoane
și nicio lacrimă nu ne va biciui!

Fluture alb

Între noi doi
aerul e un zid
peste care
sufletele noastre trec
ţinându-se de mâna unui înger
coborât într-un trup de copil
ce sfinţește pântecul ierbii…
Ah, viaţa,
fluture alb prin sângele nedomolit
urcă, coboară…
Hai, vino, Dumnezeu
ne îngăduie să trecem
prin ochiul lui spre celălalt capăt!

Poem numai al tău

Mâinile mele te cuprind ca pe o rugăciune
ce așteaptă înălțarea,
te ating cu blândețea unui curcubeu
apărut din coastele lui Iisus…
Te port în ochi ca pe o duminică
cu ferestre de iarbă înaltă,
mă privesc într-o oglindă de cer
și îmbrac cămașa ta de mire
în care ţi-au rămas bătăile inimii,
luminându-mă atât de frumos.
Ah, ce cântec de mierlă trece prin mine,
îmi râd macii de sub pleoapele timpului;
știu că voi ajunge
așchii de ploaie într-un poem
numai al tau…

Mă strigă iarba

Mă strigă iarba, din nou, pe nume,
sub lama coasei, totă-i spume…
Clopotul de cer e răsturnat în maci:
de ce nu te mai aud, de ce îmi taci?
Îmi pun margele lumina împrejur
și vreau ca vieţii o clipă să-i mai fur,
să-mi fac din ea o rochie de mireasă,
câmpul de lavandă, fie-mi pururi casă,
iar luna, cu ochiul ei deschis,
să-mi deseneze harta acelui vis,
unde îngerii se dau în leagăne de curcubeie,
ţinând în mâini pâinea, cu miezul de scânteie…
Sunt mătăniile poemului ce va urma,
iar tu, zâmbetul zăpezii, prelins pe geana mea.
Ce cântec sublim îmi bate în timpane:
mai dă-mi apă, din palma ta, Doamne!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed