M-am născut odată cu vara anului 1975, în orașul Bacău și am trăit lângă o mamă singură, iar mare parte din copilărie am petrecut-o alături de bunici, de unde mi-am luat blândețea și bucuria de a iubi natura. Acolo lângă ei pe o prispă, într-o livadă, în podul unui grajd pe un fân verde-uscat, lângă sobă sau pe o iarbă deasă într-o ogradă-rai , așa cum îi spuneam eu, scriam mereu câte ceva, inspirată de ceea ce mă înconjura. Nu am un titlu oficial de poet, sunt omul din spatele unor poezii care simte să scrie și vrea să transmită. Anii au trecut… Din 2012 sunt cadru medical într-o secție de boli infecțioase copii, iar – în momentul de față, studiez psihologia în cadrul Universității „Vasile Alecsandri” din orașul meu natal.

Îmi iubesc meseria și am găsit de multe ori în ea o mare sursă de inspirație, dar până aici am fost agent de vânzări, soție până într-un punct și mamă până la Dumnezeu, ceea ce m-a împlinit ca om – unul vesel care iubește să zâmbească și să compună. Nu am scris nici o carte. Nu am scos niciun volum de poezii. De aici începe zeroul meu, sunt un preșcolar într-o uriașă lume a ceea ce înseamnă arta literară. Povestea poeziei am dezvoltat-o, nu demult, împinsă ușor și invizibil de un bun prieten cu talentul scrisului la purtător, Celestin Antal. Am scris și postat doar în rețelele de socializare. Despre cel care avea să-mi facă onoranta invitație să fiu unul dintre autorii celei mai vaste „antologii document” de texte literare din literatura română, „Vis cu Nichita”, domnul George Călin, mi-a vorbit fosta dirigintă a fiicei mele mai mici, Irina Rusu, profesor de biologie și un talent în arta literară și arta plastică, pe care aveam să-l descopăr la ședințele cu părinții. Am fost copleșită de emoție și m-am bucurat ca un copil.

Vă împărtășesc o parte din poemele mele în care am pus trăiri, sentimente, iubiri, curaj, emoții amestecate cu o picătură de tristețe.

Timpul ei

Toamnă, te implor să mergi mai încet !
Nu te grăbi, zână frumoasă și blândă,
Eu cred că iubitul tău e poet…
Te-a despuiat de frunze nevrând să te-ascundă.
Hai să ne-ntindem zgomotos și ușor
Și să ne tăvălim de râs pe-un covor
Arămiu pătat de vânt și umezeală
Și o galbenă cerneală!
Hai să ne jucăm de a baba oarba iar,
Eu să mă fac puțin că nu te văd,
tu să-mi apari din nou în calendar,
Să dansăm alunelul hai la joc
Cu inimile-aprinse de-o scânteie, în jurul unui foc…
Hai!
Și când o fi să pleci pe alte culmi străine
Eu voi fi tot aici,
pictată-n galben-auriu – îmbracă-te cu mine!

Rugăciunea din spatele măștii

Tată!
Azi te-am strigat la amiază dintr-un monitor,
Ți-am cerut o gură de apă,
Tu mi-ai dat un izvor.
Tată!
Azi va veni la tine cu spatele drept și fără baston…
Te rog să păstrezi un scaun pentru el,
O să-i pun o cămașă albă scrobită și-un veston.
Tată!
Cu voia ta, se scurg norii de cenușă udă.
Primește la tine un bunic care cântă…
Te rog, fă cerul să-l audă!
Și Tată!
Cu mâinile împreunate și ochii la tine
Din spatele măștii respir rugăciune
Și tu o primești, ai brațele-ntinse spre mine!

Iubirea mea…!

Ești o scrisoare secretă într-un plic de un albastru azurat,
Scrisă la lumina unei lumânări, așezată strategic la capul unui pat.
Dintr-o peniță au sărit scântei pe o hârtie matură și te-a conturat,
Cerneala a stropit în stânga și-n dreapta,
dar în ochii mei te-a pătat… curat.
M-am prins de plicul lipit cu un fir alb, parfumat,
Am citit un zâmbet dintr-un ochi aruncat,
Mi te-am pus în palme ca să te simt apropiat,
Pentru că distanța întotdeauna pentru mine
a fost o ceață deasă și-un cer înnorat.
M-a întrebat poștașul de ce nu te deschid imediat
Am închis un ochi, celălalt era prea ocupat
Să citească pe plic ce-mi era cu nume și prenume destinat,
Am zâmbit în colțul gurii și m-am rușinat.
Cu privirea spre tine scrisoare te citesc printre rânduri în vârf de pat,
Te-așez frumos înapoi în plic și te iubesc necondiționat!