Constanta Apetroaie, un altfel de poezie

Citește, află mai mult despre: poezii apetroaie
constanta apetroaie iasi

Mai multe volume de versuri aduc în atenţie numele Constanţei Apetroaie – Ana lui Manole, debut, 1996; Semne astrale, 1998; Spre Astralia, 2005; Dezleagă-mă, 2006; Izvor de cer, 2007; Inanna, 2009; Armonii, 2013; Fir de înalt, 2019.

Autoarea (n. 1956) a urmat studii de informatică şi jurnalistică dar și un master în psihologie la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, fiind o vreme, în anii ’90, consilier editorial şi redactor la „Viaţa”, revistă de nişă, precum şi colaborator asiduu la Radio Iaşi. De câțiva ani buni, la Revista Căminul Românesc din Geneva. Poemele sale sunt în mare majoritate în modalitate dialogală şi adorativă, cu o idealitate absentă, intens evocată şi dramatizată. O fantasmă însoţeşte mereu banalul cotidian, se insinuează, se arată, vine, se duce, aşteaptă, provoacă, oglindeşte, dăruieşte taine sporadice, totul învăluit în misterul emoţional. Acţiunea poetică se încarcă cu asemenea mărturii, dintr-un paradis memorial iremediabil închis, dăinuind în rămăşiţe şi năluciri de-o clipă: „Nu spune nimănui/ că piere vraja./ Or fi şi zeii invidioşi pe noi/ Şi vor fi vrut prin fulgere de astre/ Să revenim ţărână,/ Din cer să curgem ploi”. (Păstrează taina); „Ce tumult/ Se ascundea/ În lacrima-regat./ Îţi întorc darul, azi, cu împrumut./ El doar ne mai uneşte,/ El, care ne-a îngemănat/ şi ne-a crescut”. (Dar) Nu lipseşte limbajul orfic, comunicarea, peste umăr, cu misterul şi nevăzutul: „Îmi amintesc de mine,/ Şi mereu/ priveam peste umăr…/ Sunt razele de peste umăr /Ce scaldă infinitul,/ Trăiesc a lumii taină: începutul” (Infinit peste umăr). Ar fi vorba de un „alt fel de a fi”, un „altfel de a iubi” şi a scrie poezie, despre o„iubire sacră”, un „loc de hrană, nu de trufie”,„popas de raze”, acolo unde totul se vede altfel şi se cuprinde într-o „nouă eră de zălogire” (sic!). O iubire în etern… De pildă, ecoul unei voci fără înţeles se desluşeşte vag în prăvălirea cascadelor, comuniune de acvatic şi teluric: „Cântecul revărsării tale / Nu e doar vuiet/ De uluire a văilor!…/Cerurile şi Pământul/ Ţi-au prezis revărsarea/ Zărilor adăpate/ Cu apele-adunate în vis”(Asemănare). Contează mai ales vehiculul sau intermediarul acestor întâlniri şi comunicări difuze cu posibilul, cu ascunsul, cu vizionarul – visul, vuietul vântului, „suspinul ploii”, trilul păsărilor în zbor, grădina, mireasma florilor sau a fructelor, lumânarea, candela, ruga…

Poezia este aceea care înlesneşte balansul între lumi disparate, univers neutralizat în dramatismul său firesc, întâmplat în stilistica realului nocturn, cel apelat insistent de ireal: „Nopţile mele sunt/ Somn de dans…/ Şi dansul în zbor se preface,/ Captivă mă trezesc şi rămân/ Unui izvor râvnit,/ Necunoscut,/ De pace./ O flacără albă/ Tot creşte,/ Mistuieşte/ Vidul rămas hotar,/ Între plâns,/ Blestem/ Şi îndemn!…/ Şi locul mirelui/ Creşte-n mine-aşteptarea!/ Şi zările nu mă mai încap./ Îl văd peste tot/ Fără să fie./ De-atâta umblet/ Zborul meu s-a oprit./ …Aşteptând ursitoarele să vină!” (Ce-or fi spus ursitoarele?). Şi tot poezia poate crea o zonă intermediară, de revelaţie şi întâlnire, spaţiu în care semnificările sunt abia sugerate, aluzive, diafane: „Că suntemfăcuţi/ Împreună/ Să aşteptăm puhoi de soroace./De pace/ Să vină./ Taci, surâzi şi te joci./ Să fie glasul meu de suspin,/ Alchimie din cuvântul/ Şi râsul tău plin?” (Împreună altfel). Poezia de acest fel nu mai e o aplecare spre interioritate, incitare a subconştientului, ci edenul unei convenţii indistincte, al unei proiecţii care se agaţă de semne, de probe, de încercări, spre a învinge pe cât cu putinţă iluzoriul, nepătrunsul. În căutare de mijlocitori plauzibili, autoarea îşi intitulează un volum Inanna, recurgând la o zeitate feminină asiro-babiloniană, binară în conotaţie, colindând cerul şi pământul, infinitul cosmic şi viaţa terestră: ea ar stăpâni idealuri cu totul antagonice, pe de o parte ca zeiţă a iubirii şi a fertilităţii, pe de altă parte ca zeiţă a războiului şi a morţii; răpusă în infern, e readusă la viaţă în mod miraculos de puteri divine. Acest dar de a unifica lumi şi dimensiuni contrare, de a le federaliza şi îngloba, spre a putea pune în legătură materialul cu imaterialul, existenţa cu inexistenţa, ne-undele cu oriunde, face din sumeriana Inanna un simbol al comuniunii şi transportului în absolut. De aici invocarea suflului metafizic în stare să integralizeze stările tranzitorii, fie şi cu riscul stilizării acestui proces alchimic: „Nimeni nu poate lega/ Bărbatul de rouă!/ …Nici frunza cea nouă!/ …Şi nici un alt capăt/ De tine visat,/ Frumosul meu bărbat./ Nu te va lega…/ Zeu înflăcărat,/ Ploaie şi văpaie,/ Noapte-ncremenită,/ Fire risipită!…/ Numai eu cu dorul meu/ Cu brâu-i de curcubeu/ Te-am legat de Dumnezeu./ Te-am legat de Dumnezeu./ Te-am legat de veşnicie,/ Florile să ţi le ştie…/ Te-am legat şi dezlegat./ Ca liber să fii/ Să cânţi, să-ntârzii,/ Să alergi, să zbori,/ Să uiţi c-ai să mori,/ Să vrei să-mi rămâi/ Ciocârlie-n tril…/ Să-mi trimiţi în gând/ Razele-ţi dansând!…” (Inanna). „Din adâncul singurătăţii/ Strigătul,/ Sublimul renaşte-n/ Fântâna lacrimii”Aspiraţia la altă condiţie, a înţelegerii jocului dintre prezenţă şi absenţă, dintre evidenţă şi utopie, domină această modalitate temerară de a construi un idiom inefabil pe o lungime de undă himerică, împinsă în mitic şi fabulos, acolo unde sacrul are gust şi culoare: „Suntem pribegii alchimiste!/Aurul/ Nu mai străluceşte în trup:/ Are gust sacru..”(Alchimie); „Să mă simţi alb foc,/ Aripi ca limbi orbitoare./ Spre cer invocând,/ În loc de blestem,/ Rugă în gând!/ Braţele tale/ Să închidă cercul…” (M-aş ascunde icoană); „Ofrandă ţie îţi aduc/Drumul de foc pe care-l urc./ Când vin din alte lumi/ Şi altfel căile străbat!/ Chiar şi ciulinii par înfrânţi/ Şi ruşinaţi,/ Că-n măreţie lumea ta prefac/ Şi-al lor suspin,/ În cântec/ Şi-n înalt..”. (Eu sunt tu); „Atâta alb/ izbucneşte în muguri/ Şi-atâta lumină/ Mereu îngropată/ Într-un bob de sămânţă!…/ Ce linişte./ A coborât Dumnezeu în cetate!/ Pe timp de noapte…/ Doar lumina e trează,/ Retrasă!/ N-a obosit!/ Ea veşnică,/ Pentru că atât ne-a iubit!” (Ce linişte!). Tonul de litanie se preschimbă lent într-o retorică incantatorie, generat ca de o vestală care întreţine focul sacru şi îşi oficiază neobosit ruga, în cadenţă ceremonioasă, făcând pavăză din singurătate şi asceză. Lumea poetică se întocmeşte din privirea îndreptată în sus, spre infinitul speranţei, unde ruga devine strigăt disperat: „Strigăt fără ecou/ Al vieţii mele durute..”.(Cuvinte statui); „Ai dor de dor când poţi iubi!/ Eşti vis şi zbor, nu călător!/ Îţi cer să străluceşti pentru vecie./ Tu, zeu făcut să poţi iubi…/ Tu porţi în tine-o galaxie./ N-ai timp, n-ai dreptul de-a muri!/ Întinde-ţi aripile-n soare,/ Tu, vultur falnic de noroc,/ A lumii mele sărbătoare…/ Fii treaz la vreme de soroc…” (Vultur de noroc). Expansiunea eului poetic, dornic de cuceriri martirice îşi ia aliat diafanul: „Mi-e vârsta/ De-o măsură/ Cu veacurile…/ Calcaroasa-mi cochilie/ Nu mă mai ţine…/ Un fir de nisip/ M-a rănit!/ Iar tâmplele/ Îmi sună seminţele/ Pulberei de stele…/ Din rana timpului/ Zbor alb/ M-am ţesut!” (Curaj). Multe secvenţe tulburătoare din această carte Inanna, motivată de sugestii crispate şi imboldul unei altfel de comunicări, ne dezvăluie o poetă încercată de strategii enigmatice, dornică să exploreze o ezoterică delicată, emisă pe fundal tragic.„În cerul meu de rouă/ E visu-mi oglindit…”.

Cu Fir de înalt, volumul său recent, nota mistică devine mai pregnantă, laolaltă cu sentimentul dureros al zădărniciei şi neputinţei de a depăşi limite acerbe. E de urmărit o admirabilă aventură care îşi caută neobosit relaţionări în absolut, confirmări şi ecleraje explicite, fără emfaze şi retorici false: „Părinte Ceresc, îţi mulţumesc,/ Pentru tot ce-ai crezut vrednic de mine!/ Primesc!/ Mi-ai dat/ Lacrima în iubire/ Şi în tăcerea ei,/ Înflorit, Cuvântul;/ Lumina s-o văd şi în noapte/ Pentru ca toate,/ Să-mi înalţe gândul” (Psalm). Spune într-un loc: „Cer de flacără/ Cu sânge/ Varsă pasărea când plânge…/ Sunt acolo, sunt aici/ Sunt în taina ce-ai ales…”(Cer de flacără); iar în altă parte asprul travaliu estetic este susţinut cu tremur şi disperare: „Nu mă lăsa, Părinte,/ Să-mi mai găsesc vreo vină./ Din pietrele-n mine aruncate/ Fă-mă stâncă iubirii…” (Strigăt). De remarcat cifrul glacial şi rigoarea verbului, strunit ca intensitate candidă:„Iubire, iarăşi, îţi scriu…/ Mă tem să nu se facă târziu./ Îţi scriu în zorii ăstei dimineţi,/ C-un dor de-un infinit de vieţi./ Îţi scriu ca unei eterne Lumini,/Tu sfinţeşti trecerea mea şi-o alini./ Iubire, cuib de ceruri – Cuvânt / Tu sete îmi eşti de ce-i sfânt:/Steaua mea de cer şi pământ” (Îţi scriu). Reveria se lasă învinsă de amintire, într-un elan halucinator, recuperare de latenţe memoriale ce nu se lasă pierdute: „Cu sfântă lacrimă mă scrii,/ Din sfântă lume-n care vii…!/ Aduci şi cer, îmi eşti şi stea,/ Ca lumea să sfinţim prin ea./ Un cântec sfânt îmi creşte visul/ Şi-i sărbătoare necuprinsul/ Sunt pasăre şi infinit/ Şi cânt al nostru cânt iubit” (Botez). O zonă de puritate se aşterne în tot acest efort de spiritualizare funestă, temperând exaltarea meditaţiei fataliste.

Remarcabilă în poemele Constanţei Apetroaie rămâne consecvenţa de atitudine, care – cu elemente simple, fireşti – dă peste cap orice urmă de adeziv frivol: „Mai daţi-mi alb,/ Mereu mi se sfârşeşte…!/ Mai daţi-mi alb/ Să mă strecor prin vise/ Şi dor de alb să pun/ Cuvintelor nescrise…!/ Mi-e dor de flori/ Şi cântul lor,/ De starea lor/ Ce-am fost cândva./ Mai daţi-mi alb de ghiocei/ Lacrima, să-mi port ca ei!” (Mai daţi-mi alb). Sub aparenţa unei caligrafii de madrigal, se aşterne o ţesătură spectrală fluidă, purtând amprenta nestăpânită a neantului: „Aşa să-mi fie mie, de lumină, viaţa/ Precum aş vrea de cântec să îţi fie…!/ Să-ţi fie zborul, tot, o Poezie/ Şi soarele să-l sorbi, în cupă, dimineaţa…!/ Din ceruri, o lumină curge zare,/ Şi sărbătoare peste tot îmi laşi…/ Prin ea se plimbă liberii mei paşi/ Şi redevin înmiresmată stare./ Un cosmic cântec ai lăsat anume,/ Să-mi tulbure-nserarea de mister./ Un tainic dor, sfielnic, mă răsfaţă,/ Dând fericirii iarăşi nume” (Cântec). Confesiunea dolorică, nefardată, preferă ecranul sideral, unde melancolia incantatorie poate relata în voie meleagul paradisiac:„Plâng! …Lacrimile se rostogolesc/ Fără stavilă… Nu le chem, nu le-alung…/ N-am forţă nici pentru una,/ Nu ştiu cine plânge./ Copilul cel cu Rai,/ Sau Femeia cu Luna în braţe,/ Frumuseţe risipită –/Mamă, ce-am ţinut strigătul treaz,/ Asurzind divinitatea/ De teamă să nu-şi închidă ochii…/ De-atâta plâns/ Lacrimile au înflorit/ Ram de lumină…/Şi lumina curge/ Ochii îngerilor!” (Femeia cu Luna în braţe). Dorul de întrunire în „pocalul” poeziei este suportul unui regim de serenitate duioasă şi evlavie, cultivând magia fuziunii sfinte a materiilor preţioase ale iubirii „M-aduse-n taina ta preasfânta poezie./ Oglinda care eşti: vadul-cuvânt…!/ M-aduse-n pocalul limbii noastre / Drumul de lacrimi pe-obrazul ţării, sfânt…!/ Cuvintele-ţi, drapele pentru mine,/ Sunt lacrimă de frumuseţi, din stea./Sunt lacrima prin care plâng prin tine/ Toţi răstigniţii dorului de ea” (Pocalul limbii noastre). Fluxul liric divulgă o sensibilitate stabilă, însetată să afle acel mediu unificator miraculos, puntea dintre vii şi dispăruţi. Liniştea, amurgul, reveria, ecourile agonice ale cuvintelor sunt elementele favorizante marii ficţiuni conective, atât de invocate şi atât de aşteptate: „O clipă, zbor de-am fi cu toţii,/ Noi am putea vedea, de-aproape,/Cum cântă-n cerul slavei lor,/ Cu îngerii, poeţii./Veniţi cu toţi, prieteni!/ E calea către voi./ E calea spre iubire,/ De dincolo de ploi” (La nuntă de cuvinte); „Mi-ar fi de taină, serafică-nserarea/ Dacă mi-ai spune un Cuvânt…!/ Tăcerile din noi, rouă de gând, ne-adună/ Şi dor de aripă, / Ne-a-nălţat/Visarea!/ Mă simt de legea lumii vinovată/ Că îndrăznesc/ Ce nu e de-ndrăznit;/ Că inima/Silabelor deochi le face/ Străbate munţi şi ceruri de granit…/ Un dor care nu ţine de Pământ/ Ci-n rădăcinile Cerului/ De cânt!” (Înserare). Poeta şi-a găsit un registru al ei, „poemul mister”, reperul luptei cu destinul, şi înaintează perseverent pe unda lui existenţială.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed