Mai multe volume de versuri aduc în atenţie numele Constanţei Apetroaie: Ana lui Manole (debut, 1996); Semne astrale (1998); Spre Astralia (2005); Dezleagă-mă (2006); Izvor de cer (2007); Inanna (2009); Armonii (2013); Fir de înalt (2019).

Autoarea (n. 1956) a urmat studii de informatică şi jurnalistică, dar și un master în psihologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În anii ’90 a fost consilier editorial şi redactor la revista „Viaţa”, precum şi colaborator constant la Radio Iaşi. De câțiva ani buni colaborează la revista „Căminul Românesc” din Geneva.

Poemele sale sunt, în mare majoritate, construite în modalitate dialogală şi adorativă, configurând o idealitate absentă, intens evocată şi dramatizată. O fantasmă însoţeşte constant banalul cotidian: se insinuează, se arată, vine şi pleacă, aşteaptă, provoacă, oglindeşte şi dăruieşte taine sporadice, totul fiind învăluit într-un mister emoţional persistent.

Acţiunea poetică se încarcă astfel cu mărturii provenite dintr-un paradis memorial iremediabil închis, care supravieţuieşte în rămăşiţe şi năluciri de o clipă:
„Nu spune nimănui / că piere vraja…” (Păstrează taina);
„Ce tumult / se ascundea / în lacrima-regat…” (Dar).

Nu lipseşte limbajul orfic şi comunicarea „peste umăr” cu misterul şi nevăzutul:
„Îmi amintesc de mine… / priveam peste umăr…” (Infinit peste umăr).

Este vorba despre un „alt fel de a fi”, un „altfel de a iubi” şi de a scrie poezie: despre o „iubire sacră”, un „loc de hrană, nu de trufie”, un „popas de raze”, acolo unde totul capătă o altă perspectivă, integrată într-o „nouă eră de zălogire”. O iubire în etern.

Ecoul unei voci fără înţeles se desluşeşte uneori în imagini cosmice şi naturale, într-o comuniune de acvatic şi teluric:
„Cântecul revărsării tale / nu e doar vuiet…” (Asemănare).

Un rol esenţial îl joacă mediile de comunicare cu invizibilul: visul, vuietul vântului, „suspinul ploii”, trilul păsărilor, grădina, mireasma florilor, lumânarea, candela, ruga.

Poezia devine astfel instrumentul care înlesneşte balansul între lumi disparate, într-un univers nocturn în care realul este constant invadat de ireal:
„Nopţile mele sunt somn de dans…” (Ce-or fi spus ursitoarele?).

Ea creează şi o zonă intermediară de revelaţie şi întâlnire, unde semnificaţiile rămân aluzive şi diafane:
„Că suntem făcuţi împreună…” (Împreună altfel).

În această căutare a unor mediatori simbolici, autoarea recurge la figura zeiţei Inanna, divinitate asiro-babiloniană cu natură duală – iubire şi fertilitate, dar şi război şi moarte. Aceasta devine simbolul unirii contrariilor şi al accesului la absolut.

Volumul Inanna dezvoltă această dimensiune metafizică, propunând un limbaj al comuniunii şi transfigurării:
„Te-am legat de Dumnezeu…” (Inanna).

Aspiraţia către o altă condiţie, înţelegerea raportului dintre prezenţă şi absenţă, dintre evidenţă şi utopie, domină acest idiom poetic împins în mitic şi fabulos, acolo unde sacrul capătă consistenţă senzorială:
„Suntem pribegii alchimiste…” (Alchimie).

Tonul liric evoluează treptat spre o retorică incantatorie, de tip ritualic, susţinută de singurătate şi asceză:
„Strigăt fără ecou…” (Cuvinte statui).

Expansiunea eului poetic, orientată spre absolut, se exprimă într-o tensiune vizionară:
„Mi-e vârsta / de-o măsură cu veacurile…” (Curaj).

Cu volumul Fir de înalt, dimensiunea mistică devine mai pregnantă, alături de sentimentul limitelor existenţiale:
„Părinte Ceresc, îţi mulţumesc…” (Psalm).

Travaliul poetic capătă accente dramatice:
„Nu mă lăsa, Părinte…” (Strigăt).

Se remarcă rigoarea expresiei şi o sensibilitate disciplinată:
„Iubire, iarăşi, îţi scriu…” (Îţi scriu).

Reveria se împleteşte cu memoria într-un proces de recuperare spirituală:
„Cu sfântă lacrimă mă scrii…” (Botez).

În ansamblu, poezia Constanţei Apetroaie impresionează prin consecvenţa de atitudine şi puritatea expresivă:
„Mai daţi-mi alb…” (Mai daţi-mi alb).

Sub această aparenţă delicată se ascunde însă o structură profundă, tensionată de melancolie şi neant:
„Aşa să-mi fie mie, de lumină, viaţa…” (Cântec).

Confesiunea se proiectează adesea într-un cadru cosmic, unde emoţia capătă dimensiuni metafizice:
„Plâng!… Lacrimile se rostogolesc…” (Femeia cu Luna în braţe).

Dorul de unitate şi fuziune spirituală devine central:
„M-aduse-n taina ta preasfânta poezie…” (Pocalul limbii noastre).

Fluxul liric dezvăluie o sensibilitate constantă, în căutarea unui principiu unificator între lumi:
„O clipă, zbor de-am fi cu toţii…” (La nuntă de cuvinte);
„Mi-ar fi de taină, serafică-nserarea…” (Înserare).

Poeta şi-a construit un registru propriu – „poemul mister” – devenit reper al confruntării cu destinul, pe care îl explorează consecvent, pe o undă existenţială profund personală.