Petre Antonescu este cel mai prolific arhitect al stilului neoromânesc, el proiectând numeroase clădiri, în mare parte monumentale, care dezvăluie o personalitate artistică puternică. A fost autorul unui număr impresionant de locuinţe, construcţii religioase şi clădiri publice, printre care se numără Primăria Municipiului București, Arcul de Triumf, Banca de Investiții din București, Banca Marmorosch-Blank, Casele Nicolae Malaxa, Cazinoul din Sinaia, Catedrala din Galați, Palatul Elenei Kretzulescu și Casele I.C. Brătianu.

În perioada în care era student la Facultatea de Drept din Capitală, a intrat în contact cu lumea artiștilor care aveau o viziune progresistă și care căutau specificul artei naționale, îndrăgostindu-se pur și simplu de arhitectură, astfel că a plecat să studieze la celebra Școală de Arte Frumoase din Paris, abandonând studiile juridice. La întoarcerea arhitectului în țară, ca absolvent al Școlii de la Paris, arhitectura din România se găsea în cumpănă: pe de o parte, academismul francez și, pe de altă parte, noul curent cu rădăcini în arta autohtonă. Petre Antonescu a optat pentru acesta din urmă, afirmându-se ca purtător al mesajului generației sale, în nu mai puțin de trei domenii de activitate: educație, conservarea monumentelor istorice și, desigur, arhitectură.

Casa Lipatti, unul dintre primele proiecte ale tânărului arhitect Petre Antonescu, a fost construită în anul 1902 și oferită ca dar de nuntă lui Theodor Lipatti din partea tatălui său, Constantin Lipatti, un mare iubitor al muzicii clasice.

„Casa atrage atenția prin aspectul său puțin ciudat, de castel în miniatură, în stil rococo, numai parter, în mijlocul unei grădini, în puternic contrast cu stereotipul blocurilor înconjurătoare, ca un martor al Bucureștiului de altădată. ” – Grigore Bărgăuanu și Dragoș Tănăsescu, Dinu Lipatti

Foișorul de intrare este marcat de un portal în formă de arc-potcoavă, specific Art Nouveau-ului francez. Podul, care găzduia camerele servitorilor, este relizat cu o măiestrie excepțională, atât ca formă, cât și ca inovație structurală. A fost realizat în colaborare cu Alexandru Dimitriu, recunoscut pentru numeroase alte acoperișuri, precum cel al Ateneului, al Palatului Patriarhal sau al Bibliotecii Naționale. Interiorul ramâne în armonie cu exteriorul casei, impresionând prin atmosfera burgheză specific sfârșitului de secol XIX. Aerul este clasic, distins, iar spațiile interioare ale aripii principale s-au păstrat aproape nealterate.
Dinu Lipatti a locuit în această casă până în anul 1943, când a plecat definitiv Elveția. Apoi, în casă au rămas Valentin Lipatti – fratele, Ana Lipatti – mama și Doica.

Petre Antonescu este autorul unor clădiri publice monumentale (palate administrative, bănci, ministere) și a unor locuințe, toate fiind clădiri la a căror arhitectură a elaborat, aplicat și dezvoltat forme plastice arhitecturale viguroase, originale, dând o interpretare inedită formelor și elementelor arhitecturii românești vechi.

În 1950, casa a fost naționalizată, iar după trei ani, familia Lipatti – ce mai rămăsese din ea – a părăsit-o definitiv, casa având ulterior mai mulți proprietari, până în prezent.